marți, 10 iunie 2008

2008 anul jubiliar

2008 - ANUL JUBILIAR AL SFINTEI SCRIPTURI SI AL SFINTEI LITURGHII

ASTĂZI 10 IUNIE 2008, ÎN CADRUL PROTOIERIEI DRĂGĂŞANI, JUD VALCEA, S-A SUSŢINUT CONFERINTA PREOŢEASCĂ CU TEMA ACEASTA, ÎN PREZENŢA PREA SFINŢITULUI GHERASIM AL RAMNICULUI, PC CONSILIER PREDESCU, ŞI A PC PROTOPOP CATRINA MIHAI

Tema aceasta a fost susţinută de PC Preot Paroh Stoica Daniel, preot la parohia Capu Dealului


2008 este anul jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii, moment când se aniversează 320 de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688), prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, şi 500 de ani de la tipărirea primului Liturghier ortodox, şi anume Liturghierul slavon apărut la Târgovişte în anul 1508

Tipărirea Bibliei în limba unui popor a fost întotdeauna un fapt istoric notoriu, făcând din centrele tipografice care au înfăptuit-o nişte mari repere pe harta creştinismului universal. O realizare ca aceasta este de natură să ridice însuşi prestigiul cultural şi ştiinţific al respectivei localităţi, care va fi glorificată prin chiar menţionarea de care se bucură alături de titlul celei mai prestigioase cărţi a lumii. În istoria cărţii la români diferenţiem cu ajutorul unor repere geografice Palia de la Orăştie din 1582, Noul Testament de la Bălgrad din 1648, Biblia de la Bucureşti din 1688 de Biblia de la Blaj din 1795 sau Biblia de Buzău din 1854-1856. După opinia mitropolitului Transilvaniei Andrei Şaguna, acest fapt de cultură cu valoare de eveniment epocal al transpunerii în limba unui popor a cărţii cărţilor nu se poate petrece decât o singură dată, ca apoi să se mai facă numai unele îndreptări, constând într-o actualizare lingvistică. Un asemenea adevăr îl împărtăşeşte şi mitropolitul Clujului Bartolomeu Valeriu Anania, care printr-o trudă de peste 10 ani a dat culturii noastre în anul 2001 o ediţie jubiliară a Sfântului Sinod cu Biblia sau Sfânta Scriptură, textul bucurându-se de un comentariu îngrijit, cu un aparat critic riguros. Pentru o asemenea traducere s-au angajat, ca la nici o altă carte a lumii, echipe numeroase de specialişti, fie 30, dacă avem în vedere ediţia de la Ierusalim, fie 70 ca la Alexandria sau chiar 100. La Alexandria au lucrat 70 de traducători care, conform tradiţiei, nu aveau voie să se consulta între ei, dar apoi au dovedit că au dat aceleaşi rezultate. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că finisarea finală va fi făcută de un singur stilist. Cum se explică un asemenea interes irepetabil în istoria culturii umane pentru un acelaşi text ?

Nici o altă operă a spiritului nu a avut asupra destinului uman o mai profundă şi mai durabilă înrâurire decât Biblia, pe drept cuvânt numită „Cartea cărţilor”. Ea a creat acea extraordinară unitate şi continuitate de credinţă pe care le întruchipează, de peste 3000 de ani, poporul evreu şi cultura sa. Se ştie că la 1250 î.Hr. Moise a primit pe Muntele Sinai tablele de legi. Pe temelia acestor prime texte, dar cu un nou conţinut, Isus Hristos a dăruit lumii o mai adâncă unitate a sufletelor şi a cugetelor, care, de 2000 de ani, înseamnă creştinismul. El este o componentă indisolubilă a credinţei, a culturii, a concepţiei omului despre viaţă, despre lume şi despre sine, despre relaţia sa cu tainele existenţei. Cea mai veche operă beletristică a lumii, Epopeea lui Ghilgameş aparţinând culturii asiro-babiloniene, pune cu 5 milenii înainte de noi problema fundamentală a existenţei umane, cea a morţii care urmează vieţii. În dialogul lui Ghilgameş cu prietenul său Enkidu, cel ajuns în lumea umbrelor, se creează o perspectivă înspăimântătoare a vieţii de după moarte. Dimpotrivă Biblia deschide o cale luminoasă pentru sufletul omenesc într-o viaţă viitoare.

Biblia este compusă din câteva zeci de cărţi, cu conţinut variat: istoric, dogmatic, poetic, filozofico-moral. Pe la mijlocul secolului al II-lea după Hristos, i s-a dat numele de Biblia, pluralul grecesc al cuvântului Bıβλíov care, după ce iniţial însemnase „fâşie de papirus”, a ajuns să desemneze diminutivul pentru „carte”.

Spre a deosebi părţile ei mari, iudaică şi creştină, primei cărţi i s-a dat numele de Vechiul Testament, iar celei de a doua Noul Testament.

Biblia a avut propria ei istorie prin raportare la cultura şi credinţa popoarelor lumii, ea fiind tălmăcită treptat în aproape toate limbile pământului.

Biblia lui Şerban Cantacuzino, cunoscută sub numele Biblia de la Bucureşti (1688) reprezintă un document esenţial al istoriei naţionale, limbii române şi Bisericii Ortodoxe. Prima traducere integrală a textului sacru a introdus limba naţională în cultul religios, a facilitat dezvoltarea limbii literare, eliminarea exprimărilor dialectale şi elaborarea primei gramatici româneşti în 1757.

Colecţia Cărţi Fundamentale ale Culturii Române propune o nouă ediţie critică a Bibliei de la Bucureşti, apărută la Editura Universităţii „Al.l.Cuza”, din Iaşi, sub îngrijirea profesorilor Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu.

„Ca traducere supusă normelor culte, textul Bibliei de la Bucureşti se dovedeşte a fi superior oricărei traduceri din epocă. Deşi de cele mai multe ori soluţiile de aici nu sunt cele mai bune, ori nu ar fi fost de preferat altor soluţii deja găsite, in Noul Testament de la Bălgrad, spre exemplu, cărturarii care au lucrat la Biblia de la Bucureşti au înţeles că o astfel de întreprindere are printre cerinţe şi asumarea unei soluţii de traducere unice.” (Vasile Arvinte de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi).

Liturghierul lui Macarie (slavonă), 1508

La 1508 apare Liturghierul slavonesc tiparit de calugarul scrib Macarie, inceput in timpul domniei lui Radu cel Mare si terminat in aceea a lui Mihnea cel Rau. Nu se stie locul tiparirii, reealizate sau la Targoviste, care era capitala domnului, sau la manastirea Dealu de langa Targoviste, ctitorie a lui Radu cel Mare, sau, in sfarsit, la manastirea Bistrita din Valcea, ctitorie a fratilor Craiovesti, unde se mai gaseau calugari sarbi si unde s-a aflat un exemplar din aceasta carte.
Cert ramane faptul ca Radu cel Mare a organizat o tipografie slujita de tipograful ieromonah Macarie, care invatase mestesugul la Venetia, ca apoi sa scoata sase carti slavone in 3 ani la Cetenie, Muntenegru. La Targoviste: 1508. Astfel odata cu apariţia tiparului cărţile s-au extins şi au înlesnit trecerea la limba română in biserici.

* Cuprinde trei frontispicii cu ornamente împletite, unul reprodus de trei ori, altul de două ori şi al treilea cu stema Ţării Româneşti.
* În 1980, Doina Braicu şi Victor Bunea scriau în Cartea Veche Românească din secolele XVI-XVII în colecţiile Arhiepiscopiei Sibiului faptul că pe teritoriul românesc s-au păstrat doar cinci exemplare din acest liturghier.

1. PREZENTAREA IN MOD DISTINCT A SFINTEI SCRIPTURI SI A SFINTEI LITURGHII IN VIATA BISERICII;

a)

Sfanta Scriptura este, in teologia ortodoxa, primul izvor al descoperirii dumnezeiesti, al aratarii lui Dumnezeu "cu toata puterea Sa de ajutor si de dragoste". Ea a ramas o marturie permanenta despre indemnul la continua apropiere intre semeni, dat de Mantuitorul ucenicilor Sai. Venirea Lui in lume inseamna posibilitatea progresului moral, prin renuntarea la patimile egoiste, fiindca prin El am fost pusi in legatura cu viata lui tainica de jertfa. Viata Lui este tainica atat sub aspectul bogatiei ei, ce provine din indumnezeirea naturii umane asumate de ea, cat si sub cel al aducerii dragostei jertfelnice intre oameni.Sfintele Evanghelii proclama si accentueaza caracterul tainic al vietii de jertfa a Mantuitorului, ca izvor al vietii noastre de jertfa. Crestinii au toti tezaurul comun al cuvantului lui Dumnezeu, pastrat in Scriptura. Din el ne tragem invataturile mantuitoare si la El apelam pentru orientarea pe o cale crestina in lume. Iar prin Biserica, patrundem in intelesurile mereu noi si esentiale ale rostirilor scripturistice, tocmai pentru ca Biserica traieste viata intemeietorului Sau, talmacita in Sfanta Scriptura. Biserica este "invatatoare si folositoare" pentru ca ne leaga de viata lui Hristos cel infatisat prin cuvantul Scripturii. Mantuitorul insusi a intemeiat Biserica pentru ca membrii ei sa ajunga urmatori ai Cuvantului, madulare ale trupului Sau tainic. Aici sta intelesul cuvintelor "nu va trece neamul acesta pana ce nu veti vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru slava".

I. Sfanta Scriptura da marturie despre Biserica existenta inainte de ea

Inceputul Bisericii este legat de momentele iconomiei divine si de promisiunile care insoteau orice act al descoperirii dumnezeiesti. Dupa inaltarea Domnului, apostolii asteptau increzatori implinirea fagaduintei lui Dumnezeu, transmisa lumii prin Iisus Hristos (Fapte I, 4). Fagaduinta a fost ca, prin Duhul, ei il vor avea pe Hristos viu pana la sfarsitul veacurilor. Ea a avut efectul nu numai de a produce, in martorii vietii pamintesti si ai invierii Mintuitorului, o stare de asteptare a vietii vesnice, pe care o vor introduce si in Biserica, si o asteptare a intelegerii "tainei celei din veac"; "Dupa evenimentul invierii, inaltarii, pogoririi Sfintului Duh si dupa efectul urias al predicii despre Iisus si al lucrarii Sfintului Duh, aratat in intemeierea comunitatilor, Apostolii au vazut momentele vietii Lui intr-o alta lumina." 1 (Cf. Ioan XII, 16)

Pogorirea Sfintului Duh in chipul limbilor de foc (Fapte II, 3) a fost si inceputul Bisericii ca unitate a celor ce credeau si propovaduiau, luminati de indrazneala cunoasterii adevarului. Cuvintele "indrazniti, Eu am biruit lumea". (Ioan XVI, 33) arata efectele rascumparatoare ale operei lui Hristos, dar si misiunea pentru care sunt chemati Apostolii sa-si depuna tot zelul lor. Acest zel este incalzit de darul Sfantului Duh. Biserica se intemeiaza si se extinde prin coborarea Sfantului Duh. Ea se naste ca marturisitoare a faptelor, a vietii, invierii si inaltarii Mantuitorului si ca participanta la ele. Marturisind sacramental si doctrinal pe Capul ei, Biserica este incheierea Revelatiei neo-testamentare si devine posesoare a descoperirii dumnezeiesti. Acesta este efectul esential al coborarii Sfantului Duh. Acum apostolii inteleg pe deplin predica lui Iisus si sensurile adanci ale iconomiei. Prin Biserica, Hristos ridica lumea decazuta prin vina lui Adam. Intemeierea Bisericii inseamna valorificarea revelatiei dumnezeiesti ca forta de inaltare a credinciosilor spre Dumnezeu. Biserica insasi urmareste ridicarea membrilor ei pe culmile indumnezeirii, caci ea devine propovaduitoare a descoperirii divine. Cei ce primesc pe Hristos devin prin Biserica "lumina lumii, sarea pamantului" (Matei V, 13-14). Patrunsi de Sfantul Duh, Apostolii fac sa creasca zilnic Biserica prin predicarea lui Iisus cel inviat. Constituirea Bisericii ca scop al revelatiei dumnezeiesti aduce o lumina deosebita si asupra revelatiei care pune in evidenta puterea ei de reliefare a dispozitiei credinciosului de maxima apropiere de Dumnezeu. Samanta aruncata de Apostoli a dat nastere Bisericii pentru ca a gasit pamant roditor. Acest pamant a fost fertilizat de asteptarea intretinuta atat de fagaduinta desavarsirii viitoare, dar si de continutul cuprins in revelatie. O imagine mai completa a fagaduintei, o dobandeste revelatia lui Dumnezeu, prin constituirea poporului israel in Biserica a vechiului Testament. Aceasta Biserica a fost pregatitoare a Bisericii Noului Testament prin caracterul ei mesianic. Ea reprezinta o etapa a realizarii descoperirii dumnezeiesti, caci nu se bucura de caracterul teandric al Bisericii. Caci "legea prin Moise s-a dat, dar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan I, 17). De aceea, din Vechiul Testament, lipseste ideea de biserica in intelesul crestin, de organ al harului. Dar ideea de neam ales anticipeaza Biserica in care se implineste revelatia lui Dumnezeu. Momentele realizarii revelatiei divine din Vechiul Testament au premers fixarii lor in scris, fiindca Dumnezeu a facut prin ele repetate alegeri dintre oameni pe care ii trimitea in numele lui pentru a pregati in acest chip masa din care sa se aleaga primitorii revelatiilor ulterioare 2 .Este explicabil de ce Revelatia vechitestamentara este astfel strans unita cu istoria unui popor a carui istorie prefigura implinirile viitoare din Biserica. Noul Testament reia ideea de neam (I Petru II, 9), considerand Biserica mijlocul mantuirii si evidentiind universalitatea ei. Biserica crestina continua Biserica Vechiului Testament fiindca asteptarea din Vechiul Testament ramane si in Biserica crestina. Ceea ce face deosebirea intre poporul israel si Biserica este caracterul sacramental-tainic al Bisericii, dar mai ales functia marturisitoare a ei, in fata tuturor. S-ar parea ca predica profetilor largeste comunitatea poporului ales. Cateva consideratii asupra misiunilor profetice aduc lumina in aceasta privinta. Profetia este o harisma a Duhului, acordata unor persoane la momente cruciale din istoria poporului evreu, fara a adauga prin aceasta elemente esential-noi in Revelatia si alegerea lui Dumnezeu. Profetii tin sa precizeze aceasta cand spun ca Dumnezeu a vazut necazurile sau faradelegile lor (Exod III,7; Estera VIII, 6; Isaia LVII, 18; Avacum I, 13) si nu-i paraseste , trimitandu-i pe profeti, pentru a-i redresa . Profetii predica, in primul rand, impotriva abaterilor fiilor lui Israel de la calea Domnului. Ei prevad si pedepsele pentru neascultare, dar totodata, arata ca Dumnezeu este credincios fagaduintelor Sale mesianice. Dar ei nu extind propovaduirea la alte popoare. Predica lor nu largeste comunitatea lui Israel si n-o ridica din starea de asteptare, ci doar o readuce la conformarea cu prescriptiile anterioare ale Legii. Tendintele de raspandire a religiei mozaice nu se vor ivi decat in epoca sincretismului religios. Religia Vechiului Testament este marcata mai mult de elementul etnico-teocratic. Ea nu predica legea si proorocii la "popoarele ce erau intru intuneric" (Isaia IX, 2). De abia la plinirea vremii" (Galateni IV, 4) s-a vazut ca Dumnezeu "putea sa ridice fii ai lui Avraam si din pietre" (Matei III, 9), adica din neamurile care nu vedeau si nu marturiseau fagaduinta. De aici se explica neintelegerea iudeilor pentru extinderea universala a revelatiei neotestamentare in Biserica asa cum cere Iisus Hristos 3 , pentru largirea perspectivei Imparatiei cerurilor, in vadit contrast cu intelegerea rigida a Imparatiei. Intemeierea bisericii inseamna intruchiparea ideii de Imparatie a lui Dumnezeu. Incepe aratarea slavei divine, prin lucrarea deosebita a Duhului si prin unirea cu El, a celor ce dobandesc indrazneala din priceperea rostului si naturii operei Mantuitorului.

Vazand pe Invatatorul prins, panica si frica ii cuprind pe Apostoli, fiindca nu s-au legat de El prin intelegerea deplina a iconomiei divine. Poate cuvantul Apostolului Petru, "nu-L cunosc pe omul acesta" (Matei XXVI, 12) reprezinta mai mult decat o timorare in fata precipitarii evenimentelor care duc la rastignirea Domnului.

Invierea si Inaltarea, insa, au avut darul de a edifica pe apostoli: prin viata Lui, s-a pus inceputul mantuirii. De aceea primul efect al pogorarii Sfantului Duh a fost ca "parti si mezi si cei ce locuiau in Mesopotamia...si romani in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi" (Fapte II, 9-11) au inteles si au primit cuvantul propovaduirii apostolice. Prin Duhul Sfant Apostolii lucreaza spre inmultirea credintei in invierea neamului omenesc. Prima etapa a insusirii credintei este auzirea (Rom. X, 17), caci prin auzire sufletul devine receptiv la cuprinsul Evangheliei. Biserica inseamna insusirea comuna a credintei, patrunderea tainica a revelatiei in suflete. Ea este martora permanenta (si prin aceasta mereu apostolica) a operei Mantuitorului. Ea este incredintata de valorificarea Revelatiei cuprinsa in Sfanta Scriptura. "Inmultindu-se cu ajutorul Duhului Sfant" (Fapte IX, 31), Biserica se afirma ca unitate in duh, viata si credinta, fiindca pretutindeni ea trebuie sa pastreze in sine pe acelasi Hristos si sa traiasca din aceeasi revarsare de har din El.

Dupa inaltarea Domnului, se punea problema predicarii cuvantului la cei ce nu l-au auzit, precum si a mentinerii viitoarelor comunitati in unitatea de doctrina si de viata. Predicarea cuvantului de misionari singuratici impunea un plus de autoritate a predicatorului, printr-o precizare scrisa si rezumativa a Revelatiei.

Asa s-au nascut Sfintele Evanghelii. Cat priveste epistolele, este evidenta destinatia lor bisericeasca. Problemele rezolvate in ele sunt ridicate de o intensa viata bisericeasca. Elementele urmatoare ne indreptatesc sa acceptam ca epistolele apostolilor accentueaza ideea de Biserica ca realitate spre care se orienteaza toata activitatea Apostolilor.

Apostolii au cautat ca noua comunitate sa nu se resimta de starile vremii 4.

Incepand cu Faptele Apostolilor, Noul Testament ne vorbeste despre biserici constituite, evidentiind si duhul de rugaciune fratesc ce le strabatea. Scriptura Noului Testament s-a dat dupa constituirea comunitatilor si pentru comunitati. Cand s-a constituit prima comunitate bisericeasca (la Cincizecime), nu aparuse inca vreo carte nou-testamentara.

In scrierile lor, Apostolii tin la unitatea Bisericii (Rom. X, 12; I Cor. I, 10-17; Filip. III, 2-3; Colos. II, 1-8; II Tes. II, 1-12; I Tim. I, 3-7; IV, 1-3; II Tim. I, 13-15; II, 16-18; Tit. III, 9-11; II Petru ii, 1-3; I Ioan II, 18-24; II Ioan I, 9-10), amenintata de schisme si erezii. Constituindu-se prin predica orala 5 , comunitatile isi insusesc pe aceasta cale credinta in Hristos si impartasirea de El. Se vadeste astfel caracterul ocazional si partial al scrierilor nou-testamentare 6 . Partile doctrinale ale epistolelor reiau unele probleme implicate in credinta Bisericii, dar insuficient de lamurite.

In sfarsit, chiar ideea de Biserica comporta in epistole precizari. Biserica era un fapt, o comunitate de credinciosi 7 , staruind in rugaciuni, in frangerea painii, in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, in fapte de caritate. Fara indoiala, credinciosii aveau imaginea bisericii detinatoare a harului impartasit lor prin Euharistie si credeau ca formeaza toti un trup in Hristos. Cuvintele Sfantului Apostol Pavel, "au nu stiti ca trupurile voastre sunt madularele lui Hristos?" (I Cor. VI, 15; Efes. V, 23) confirma aceasta convingere a Bisericii primare.

Sfanta Scriptura lamureste taina Bisericii in epistola Sf. Pavel catre Efeseni, cap. IV. Numind-o trupul lui Hristos 8 , Apostolul o arata drept sursa teandrica a binefacerilor lui Hristos (IV, 10-11). Ea este trupul, iar noi madularele lui Hristos, care traim viata Lui intr-un mod specific (IV, 16).

Scrierea Noului Testament trebuie conceputa ca un proces determinat de necesitatea marturisirii de credinta a Bisericii 9 si de mentinerea unitatii diferitelor comunitati crestine, cu Biserica de la Cincizecime. Apelurile Apostolilor la unitate, retinute in scrisul lor, reflecta constiinta adunarii tuturor in aceeasi viata a Bisericii, in aceeasi credinta si propovaduire, toate comunitatile avand aceeasi credinta 10 .

Inca inainte de aparitia primelor scrieri ale Apostolilor, Biserica exista, intemeiata de Apostoli, iar desele referiri ale Scripturii la un cult al Bisericii, la organizare, la invatatura si mai ales la credinta ca Biserica este trupul lui Hristos, ne intaresc convingerea ca Scriptura Noului Testament a aparut pentru Biserica.

II. Nevoia Bisericii de Scriptura

Incheindu-se procesul de fixare in scris a Scripturii, aceasta devine un bun al Bisericii, menit sa intretina constiinta Revelatiei in Biserica. Prin nimic n-ar putea sa-si exercite Biserica functiunile sale invatatoare, sfintitoare si conducatoare, decat prin mentinerea permanentei legaturi cu Hristos care singur sfinteste, invata si conduce prin tainele Bisericii. Revelatia va ramane in Biserica, cu atat mai mult cu cat Biserica este incheierea Revelatiei. Crestinul traieste in Biserica gama raporturilor posibile intre el si Dumnezeu, a simtamintelor religioase produse de situatiile principale ale vietii 11 .

A. Scriptura in cultul si viata Bisericii. - Credinciosul ramane in cadrul Bisericii, numai cand ea ii pune la indemana un "mediu" de realizare, "accesibil naturii omenesti si, in acelasi timp, compatibil cu spiritualitatea divina" 12 . Cultul bisericii este mediul cel mai potrivit, fiindca, prin el, Biserica lucreaza mantuirea credinciosilor, identificand lucrarea sa cu expresia revelatiei divine din Sfanta Scriptura, continuand prin taine, faptele mantuitoare din perioada vietii lui Hristos 13 . Biserica traieste in cultul sau Revelatia divina in doua moduri: prin introducerea Scripturii in cult si prin simbolismul liturgic. Primul mod accentueaza diferitele momente ale descoperirii dumnezeiesti, al doilea exprima orientarea intregii Revelatii in timp. Astfel, tot ceea ce este omenesc participa la divin, dar intr-o varietate de manifestare si de noi determinari ale momentelor scripturistice, intelese in lumina Duhului din Biserica. Valoarea scripturistica a cultului se descopera pe masura inaintarii omului credincios in Revelatia care prezinta pe Dumnezeu transcendent-imanent, chiar in persoana Domnului Iisus Hristos. Sfanta Scriptura este cultica prin originea, destinatia si cuprinsul ei. Caracterul ei cultic se reflecta in definirea cultului ca un dialog intre credinciosi si Dumnezeu, in care partea omeneasca si divina se sustin in comuniune. Rugaciunea credinciosului este legata de har, deoarece harul insusi este raspunsul divin la solicitarile credinciosilor. Rugaciunea apare ca principalul element constitutiv al cultului. Insa, intemeiata scripturistic, ea dobandeste o mai mare eficienta. Rugaciunea scripturistica este staruitoare si verificata cu adevarul Revelatiei.

Destinatia Sfintei Scripturi spre folosul credinciosilor indreptateste folosirea ei in cult, in scop didactic-sacramental. Cultul Bisericii ne pune in legatura cu invatatura si viata Mantuitorului si formeaza un adevarat izvor al darurilor ce curg din memorabilele pilde scripturistice. Functia educativa si invatatoare, Biserica o indeplineste intr-un mod superior prin cultul sau. Cultul isi are o origine in buna parte biblica, deoarece el urmareste reluarea momentelor Revelatiei si actualizarea lor intr-o forma umana edificatoare. Momentele cultului corespund unor necesitati mai adanci ale sufletului crestin. Aducerea la intelegerea credinciosilor a adevarurilor revelate nu ramane prin aceasta o actiune de natura pur intelectuala, ci cauta sa dezvaluie semnificatiile lor afectiv-voluntare, dupa caracterul imboldului divin, cuprins in Revelatie. Astfel intruparea si toate evenimentele vietii lui Hristos ar aparea fara inteles, sau chiar in intrupare, jertfa Lui s-ar exclude de la inceput. Dumnezeu a dat pe Fiul Sau sa moara pentru pacatele oamenilor. Coplesiti de iubirea lui Hristos, noi Il urmam, retraind starea lui de suferinta, moarte si inviere. Aceasta inseamna sa conformam in cult viata noastra dupa viata lui Iisus. Asa ajungem sa exprimam constiinta crestina a comunitatii si a Bisericii 14 , sa auzim cuvantul Domnului, sa retraim istoria Lui 15 , sa ne aflam aproape total in tainele Revelatiei 16 . De fapt, in Biserica Ortodoxa primul contact cu Biblia, credinciosul nu-l ia prin lectura ei, ci prin doxologia cultului, dupa cum observa un autor protestant: "primul contact al unui credincios al Bisericii Ortodoxe cu Biblia se face prin mijlocirea Liturghiei" 17 . Credinciosul ortodox traieste tainele iconomiei divine prin participarea activa la cultul divin in care se citesc pericope din Vechiul si Noul Testament. Prin folosirea Sfintei Scripturi in cult, i se da acesteia cinstea cuvenita, de prim izvor al credintei si al cultului 18 .

Despartindu-se de sinagoga, Biserica si-a format cultul propriu fara sa renunte la principiul scripturistic al cultului. Instituirea cultului pe baze scripturistice a impus valorificarea frumoaselor modele de rugaciune din Sfanta Scriptura. Psalmii lui David, care formeaza partea principala a rugaciunii scripturistice 19 , introduc spiritul Revelatiei dumnezeiesti in cultul public si privat, corespunzator cu diferitele momente ale cultului divin 20 . Prin ei, se exprima toate momentele esentiale ale simtamantului religios 21 si cautarile omului pentru satisfacerea celor mai adanci nazuinte ale spiritului sau 22 . Caci speranta cu care se leaga crestinul de toate actele lui Dumnezeu in raport cu semenii sai 23 se intregeste in psalmi prin viziunea despre Dumnezeu ca Tata si Stapan. In psalmi, gasim atmosfera de rugaciune crestina, in care "grija cea lumeasca" este depasita de semnificatiile teandrice ale rugaciunii care uneste pe om cu Hristos.

Preluarea Vechiului Testament in cultul crestin 24 raspundea nevoii cultice a Bisericii, la inceputul ei de organizare. Lecturile si cantarile scripturistice reamintesc, reactualizeaza si lamuresc momentele iconomiei dumnezeiesti. Unele din cartile Sfintei Scripturi se citesc in cult permanent inca din perioada de inceput a Bisericii, adaptate lucrarii liturgice pastorale. Sfanta Scriptura n-a fost niciodata un text oarecare, ci un cuvant citit (Colos.IV, 16) si predicat in Biserica, deci interpretat 25 . Integrata in constitutia Bisericii 26 , ea explica Biserica si fixeaza calea si scopul spre care va merge.

Simbolismul liturgic prezinta o semnificatie deosebita pentru Biserica, intrucat Biserica se considera pe sine trup tainic al lui Hristos. Prin cultul sau, Biserica traieste "taina mantuirii noastre" 27 de la creatie pana la intemeierea ei, ca organ teandric al mantuirii. Cultul repeta, prin realismul sau simbolic, Revelatia lui Dumnezeu in Iisus Hristos. Liturghia Bisericii nu numai ca ne uneste cu Hristos, si in El, ci aminteste neincetat si actualizeaza venirea si jertfa fiului lui Dumnezeu 28 . Dar, pe cand Revelatia in Hristos este unica, actualizarea ei in cult are un caracter ciclic. Aceasta din necesitatea ca timpul liturgic al Bisericii sa se umple de multimea harurilor Revelatiei. Hristos domina intreaga istorie spirituala a lumii 29 tocmai datorita semnificatiilor pe care revelatia le aduce si le descopera. "Sa se bucure faptura, cerurile sa se veseleasca", "marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi", "pamantul pestera celui neapropiat aduce", "ziua invierii sa ne luminam popoare", se aude cand amintirea faptelor mantuitoare se uneste cu bucuria fireasca a celor ajunsi la intelegerea tainelor credintei. Actualizand si sensibilizand actul suprem din sacerdotiul Mantuitorului 30 , liturghia prelungeste in invizibil intelesurile simbolice 31 ale lumii pe care Dumnezeu o umple de puteri innoitoare. Repetarea liturgica a Revelatiei are scopul de a ne uni total cu Hristos si cu intregul lant al momentelor operei Fiului lui Dumnezeu si nu este deci o simpla repetare ciclica exterioara. Noi suntem uniti permanent cu Hristos, in toate starile vietii Lui pamantesti si traim continuu in ambianta eshatologica a lui Hristos cel inviat. Aceasta ne da constiinta unei stari de inviere si inaltare pana la "statura plinatatii lui Hristos" (Efes.IV, 13). Cu fiecare retraire a planului revelatiei, castigam in intelegerea scripturii si ne fixam pe linia induhovnicirii. In Biserica intelegem Scriptura ca o dovada a interesului divin pentru om 32 si a coborarii lui Dumnezeu la noi, prin intrupare. Folosita in cult, ea devine un factor de viata in Biserica 33 si aseaza cultul pe baza teandrica a Bisericii. De asemenea sustine misiunea propovaduitoare a Bisericii necesara permanentei sale identitati.

B. Scriptura, temei al invataturii ortodoxe. - In definirea Bisericii ca trup tainic al Domnului, notiunea de adevar dobandeste semnificatiile revelationale ale Noului Testament. Intr-adevar, propovaduirea lui Hristos se contureaza ca o invatatura spre viata lumii, de vreme ce Domnul se numeste pe Sine "calea, adevarul si viata" (Ioan XIV, 6). Prin adevarul vietii Lui, noi ajungem la intelegerea lui Dumnezeu ca suprema persoana. Toate se umplu de lumina, privind la aratarea "tainei celei din veac", fiindca Dumnezeu ne invredniceste de viata vesnica, prin reala Sa pasire intre oameni. Vointa lui Dumnezeu de a mantui lumea si toate actele prin care se implineste ea corespund unui plan divin de apropiere a creaturii, de redescoperire a chipului si de realizare a asemanarii ei cu Dumnezeu.

Cunoasterea lui Dumnezeu e unul din scopurile Scripturii, daca ne gandim ca mantuirea adusa de Dumnezeu este participarea la El. Persoana Cuvantului ne aduce dragostea lui Dumnezeu care-L marturiseste credinciosilor, care-L proslavesc. Predicarea revelatiei inseamna, in primul rand, invatarea credinciosilor despre viata pe care ne-o da Dumnezeu iar fundamentarea ei ontologic-divina se intregeste cu o viziune despre Dumnezeu si lume. Prin oferirea unor cunostinte despre Dumnezeu, Revelatia dumnezeiasca se completeaza cu ratiunile vesnice ale lui Dumnezeu de a crea lumea si de a o tine in planul sau, manifestandu-si structura sa de relatie suprema. Prin iubirea Sa cea mare, Dumnezeu intra in dialog inaltator cu iubirea credinciosului. Dar aceasta in acord cu "caracterul sau personal-treimic" si prin persoana Cuvantului purtatoare a ratiunilor divine din lumea creata. Cuvantul a descoperit dispozitia lui Dumnezeu spre comuniunea cu omul credincios, "s-a facut trup si s-a salasluit intre noi" (Ioan I, 4). Cuvantul apropie catre omul credincios, in modul cel mai potrivit, structura de comuniune personala a lui Dumnezeu prin calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura il marturiseste ca Fiu al lui Dumnezeu, legand sperantele mantuitoare de indoita sa filiatie: divina si umana. Proorocul Isaia in capitolul IX prevesteste bucuria adusa de Parintele veacurilor si de Domnul pacii prin intruparea Sa pentru oameni, ca un cuvant al Domnului catre Israel (IX, 7). Pacea Lui fara hotar (IX, 6) covarseste toate, fiindca este deplina stabilire intre credinciosi ai comuniunii lui Dumnezeu, prin care acestia se ridica la cunoasterea de Dumnezeu. Dogmatizarea face din invataturile Scripturii un factor de viata deplin inteles si determina o sinteza iconomica a multimii datelor Revelatiei. Intregeste, totodata, viziunile scripturistice prin marturia Duhului de viata si Biserica. Intregirea diferitelor date ale Revelatiei in procesul dogmatizarii exprima iconomia divina in baza structurii si a atributelor eterne ale lui Dumnezeu.

Proclamand dogme, Biserica se va baza pe Scriptura care contine esentialul descoperirii dumnezeiesti. Unele din invataturile de credinta sunt expuse cu toata claritatea in insasi Sfanta Scriptura (ex. invatatura despre creatie). Dar dezvoltarea Scripturii in formule clare dogmatice pentru conservarea adevarului 34 o aseaza in dreptul de izvor sigur, permanent si inspirat al Revelatiei. Adancimea marturiei sale ii confera plinatatea adevarului 35 , conform naturii si vointei divine. Invatatura Bisericii se intemeiaza pe Evanghelie 36 , ca exprimare a marturisirii de credinta a Bisericii apostolice 37 din nevoia ca adevarul ei sa aiba autoritatea originii divine. Dogmatizarea si fixarea invataturii pe baze scripturistice introduc Scriptura si mai mult in viata Bisericii si asigura baza bisericeasca a exegezei biblice. Scriptura detine un primat asupra Traditiei, prin caracterul sau normativ initial: "Sfanta Scriptura a avut totdeauna un loc special in Biserica Ortodoxa si a constituit totdeauna temelia prima si principala a credintei" 38 .

III. Scriptura are nevoie de Biserica.

A. In Biserica s-a alcatuit Scriptura. Indicatiile epistolelor apostolice despre Biserici constituite, carora li se adresau, pun problema raportului de origine intre Biserica si Scriptura.

Comunitatile crestine, constituite la aparitia epistolelor se imbogatesc din lumina precizarii scrise a continutului revelat, de catre martorii si urmatorii Cuvantului. Scriptura s-a alcatuit in sanul Bisericii si e marturie a Bisericii, dovada a experientei si credintei ei 39 . Scriptura s-a alcatuit dintr-o necesitate bisericeasca, din grija Bisericii ca descoperirea dumnezeiasca sa rodeasca in nasterea de noi comunitati in acelasi duh de viata si cu acelasi fond al Revelatiei. Asadar scrierile nou-testamentare pot fi considerate daruri ale unei comunitati bisericesti pentru alta comunitate, miscandu-se in aria de crestere a Bisericii. Constiinta originii apostolice a comunitatilor evidenta in scrierile nou-testamentare, permite fixarea scrierii Noului Testament in aria propovaduirii apostolice ce a dat nastere Bisericii. Calitatea apostolica este considerata in multe cazuri norma autoritatii Bisericii. Apostolul Pavel tine mult la unitatea tuturor in Hristos. Apostolicitatea are menirea de a sustine fiinta unitara a Bisericii pe temelia unitatii apostolice. Apostolii scriu ca intemeitori de comunitati, dar modul lor de atestare lasa sa se intrevada spiritul sobornicesc, intarit de vestirea credintei in toata lumea (Rom. I, 8).

Procesul de formare a Scripturii tine de natura divina si de caracterul apostolic al Bisericii 40 si urmareste intarirea acestui caracter prin mesajul apostolilor in Biserica spre preintampinarea dezordinelor si pacatelor ivite in lipsa lor 41 . Felul de adresare duce la intelegerea hotararii Apostolilor de a lasa inscrise dovezile apostolice ale Bisericii. Apostolul lui Hristos scrie Bisericii pentru a lamuri problemele ridicate de unele framantari ale ei. Cel "chemat de Domnul, randuit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu" (Rom. I, 1-2; Efes. I, 2; Colos. I, 1), "prin voia lui Dumnezeu"(I Cor. I, 1; II Cor. I, 1) "prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal"(Galat. I, 2), cel care "mustra, cearta, indeamna"(II Tim. II, 23) nu este mai mult decat un Apostol (folosirea nearticulata a cuvantului Apostol are aceeasi insemnatate) care vesteste "ce era dintru inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait" (I Ioan I, 1) in concordanta deplina cu marturia comuna, prelungita in impartasirea tuturor de viata de veci cu Tatal si cu Fiul Sau, Iisus Hristos (I Ioan I, 2-3). Punerea in scris a celor referitoare la Iisus si marturiile Apostolilor se face in viata de comuniune a Bisericii. Alcatuirea canonului nou-testamentar se prezinta drept o dovada despre natura comunitar-harica initiala a Bisericii. E o grija a Bisericii "ca sa fie asigurate generatiilor viitoare, nu numai formele scurte ale marturisirii de credinta (memorabile datorita expunerii lor scurte si rezumative si datorita ravnei credinciosilor-n.n.), cat si cele dezvoltate, care nu puteau fi tinute minte si predate cu fidelitate oral, de la om la om si de la generatie la generatie 42 . Aparuta la oarecare timp dupa intemeierea Bisericii 43 , Sfanta Scriptura se determina prin invatatura, predica si viata traite deplin in Biserica. Cuprinsul Scripturii creste din trasaturile doctrinale si de viata definitivate ale Bisericii. Baza bisericeasca a scrierilor neo-testamentare se vadeste in caracterul lor ocazional 44 si in comunicarile lor reciproce intre comunitati 45 . Fixarea in scris a Noului Testament vizeaza efectele lucrarii Apostolilor, credinta in Hristos si in iconomia divina ca o orientare ziditoare pe calea imbogatirii spirituale a aptitudinilor receptive si deci de valorificare a Revelatiei. Alcatuirea Sfintei Scripturi tine de natura teandrica a Bisericii 46 , iar inspiratia autorului trebuie legata de procesul de desfasurare a Bisericii. Sfantul Apostol Pavel staruie ca prin toate "sa se zideasca si sa se intareasca Biserica" (I Cor. XIV, 5) pe aceeasi temelie pusa de Hristos prin rastignire (I Cor. I, 23), Inviere si Inaltare. Fagaduita sub numele de Imparatia lui Dumnezeu, Biserica cuprinde in sine pe cei in care amintirea si trairea faptelor mantuitoare au creat fapturi noi (Galat. VI, 15). Argumentarea Apostolilor prin exemplificari dovedeste inca o data zelul lor pentru edificarea Bisericii si incadreaza Scriptura in opera misionara a celor ce au inteles la Cincizecime taina vietii divinului Intemeietor al Bisericii.

B. Biserica a dat marturie despre Scriptura. - Alcatuirea Sfintei Scripturi in Biserica, duce in mod firesc la intrebarea rolului si recunoasterii ei in Biserica. Apostolii au scris spre zidirea Bisericii dand o orientare misionara scrierilor lor (Evangheliile) dar tinand seama si de cresterea fiintei Bisericii. Tainele, disciplina de cult , organizarea Bisericii formeaza imaginea unitatii teandrice a ei. In Scriptura Biserica recunoaste principiile identitatii sale si anume: unitatea, sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea, asa cum va stabili mai tarziu sinodul al II-lea ecumenic. Aceasta inseamna recunoasterea unui cadru teandric si identificarea principiilor Bisericii in orice act al sau. Solutiile scripturistice la problemele Bisericii sunt doar aspecte si norme ale dezvoltarii Bisericii, dar in intregul lor reunesc principiile teandrice ale Bisericii. Recunoasterea si marturia Bisericii referitoare la Scriptura intra in constitutia ei. Prin Scriptura ajungem la Biserica si prin Biserica la Scriptura deoarece numai Biserica a identificat Scriptura 47 care s-a nascut din unitatea credintei ei 48 . Marturia Bisericii despre Scriptura este diferita dupa aspectele conformarii sale cu Scriptura. Marturia prima si hotaratoare in viata Bisericii este recunoasterea inspiratiei biblice si fixarea canonului neo-testamentar. De aici rezulta pozitia de autoritate a Scripturii in Biserica. Biserica a recunoscut cartile neo-testamentare si a fixat canonul scripturistic dupa criteriul inspiratiei. Esenta criteriului l-a constituit adecvatia cuprinsului scrierii cu continutul unitar-comunitar al vietii si doctrinei comunitatilor crestine deplin coerente si confirmate de Duhul lui Hristos pastrat de la Apostoli. Criteriul inspiratiei conduce la apostolicitatea comuna Scripturii si Bisericii. Introducand mereu pe credinciosi in opera de mantuire 49 Sfanta Scriptura indeplineste rolul de calauza a credintei in care este asezata prin judecata si interpretarea continutului ei de catre Biserica 50 . De fapt, interpretarea si judecarea continutului Scripturii de catre Biserica incepe chiar cu recunoasterea inspiratiei prin care Biserica dobandeste prerogativa infailibilitatii si mentine autoritatea Scripturii. Recunoasterea inspiratiei ca o convingere intima a Bisericii despre adecvatia dintre cuprinsul Scripturii cu continutul vietii si doctrinei ei, ne apropie de formula lui Vicentiu de Lerin "quod semper quod ubique, quod ab omnibus creditum est", completata cu motivarea normativa a canonicitatii Noului Testament. In fond, in ideea de continuitate din formula lui Vicentiu, gasim atitudinea Bisericii de a se referi in toate manifestarile ei la norma ce si-a recunoscut-o 51 . Viata, cultul si invatatura Bisericii sunt roadele cuvantului scripturistic altoit pe asteptarile omenirii dupa mesajul salvator, iar Traditia este miscarea Scripturii in varietatea de posibilitati formale ale implinirii necesitatilor omenesti. Prin introducerea Scripturii in cult, prin predica ei, prin fixarea caracterului normativ pentru credinta al continutului Scripturii, Biserica marturiseste ponderea deosebita a cuvantului scris, destinat pastrarii permanente. Ea manifesta prin aceasta o grija deosebita pentru precizie si consecventa. Prin aceasta cuvantul scris si-a pastrat importanta revelationala si de inspiratie in toate confesiunile. Aceasta fiindca, pe langa o preocupare intensa a autorului uman, de a reda fidel descoperirea pastrata in Biserica, asupra lui se exercita si indemnul si supravegherea Sfantului Duh. Indicatiile eclesiologice ale Scripturii deschid perspectivele unei continui dezvoltari doctrinale si cultice in Biserica sub forma Traditiei. Traditia bisericeasca reprezinta, sub forma unui raspuns uman dezvoltat marturia vesnicei posibilitati a spiritului scripturistic de a mentine pe credincios deschis spre deschiderea divina. In cult, in doctrina, in viata Bisericii, invatatura Scripturii introduce in realismul eficient al evenimentelor revelatiei.

C. Biserica invioreaza Scriptura.- Ramas in Biserica drept norma de credinta si de viata, cuvantul Scripturii castiga din viata Bisericii. Biserica aduce Scriptura la cunostinta credinciosilor, nedespartita de formele vii de transmitere a vietii divine 52 si apropiata de nevoile credinciosilor 53 . Aducerea Scripturii la intelegerea credinciosilor echivaleaza cu o reliefare a momentelor evanghelice ca fapte ale adresarii divine catre om. Prin amintire, "toate cate ne-a facut noua Dumnezeu" apropie pe om de evenimentele biblice, cu speranta Invierii, il arata situat in bunavointa divina, si il indeamna la trairea faptelor lui Iisus dupa modelul Apostolilor 54 . Amintirea actiunii lui Dumnezeu pentru oameni se face in Biserica, tinandu-se seama de incheierea Revelatiei si de faptul ca in Biserica revelatia capata o lumina aparte prin care se valorifica posibilitatea de maxima apropiere de Dumnezeu. Cuvantul Scripturii aduce rod si creste in Biserica 55 , iar constiinta Bisericii se dezvolta ca reflex al experientei teandrice a comunitatii care adanceste tezaurul revelatiei 56 , dupa natura ei sacramentala 57 . Sacramentalitatea conformeaza lucrarea Bisericii la cuprinsul Revelatiei. Amintirea faptelor si vietii Mantuitorului se intregeste in cult prin identificarea in alt plan a efectelor vietii pamantesti a Intemeietorului Bisericii. Trairea intr-o constiinta colectiva a amintirii Patimilor 58 , dar nepatrunsa de harul Sfantului Duh, nu adauga nimic la sensul rastignirii lui Hristos. Abia prin evenimentul invierii si al inaltarii, Apostolii au ajuns sa cunoasca efectul patimilor ca har, ca un har pentru inviere, prezent in Biserica prin Sfantul Duh. Acest har face posibila asemanarea noastra cu Hristos, dupa masura chenozei Lui si a inaltarii Trupului tainic prin identificarea noastra ca madulare tainice ale Trupului lui Hristos. Ridicarea la indumnezeire, posibila prin folosirea mijloacelor oferite de intruparea Cuvantului, se realizeaza prin impartasirea de harurile momentelor mantuitoare care ne transpun in aceleasi stari prin care a trecut firea umana a lui Hristos, care s-a dovedit apta de patima si indumnezeire. Patima mantuitoare ridica pe credincios la starea de daruire jertfelnica prin desfiintarea inchiderii in sine. "Toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam" sunt cuvinte creatoare de o dispozitie capabila sa-si insuseasca starea de jertfa a lui Hristos prin impartasirea de jertfa euharistica. Cultul Bisericii nu reproduce Revelatia in mod simplu imitativ, ci o actualizeaza prin identificarea omului cu evenimentele Revelatiei. Scriptura folosita in cult devine un factor de viata cu Hristos in Biserica, face permanent posibile si vii momentele Revelatiei. Cuvantul ei dobandeste autoritatea marturisirii de credinta comuna prin insusirea posibilitatilor lui de indumnezeire a comunitatii bisericesti. Biserica face vie Scriptura si prin staruirea in infaptuirea prescriptiilor morale ale Noului Testament prin care e imitat Hristos. Virtutile crestine si teologice ale credinciosului ridicat pana la acceptarea lui Dumnezeu cel Atotputernic in sine, au entuziasmat pe Apostoli, au intarit pe marturisitori si mentin pe crestini in comunitate de dragoste si rugaciune. Biserica e ea insasi comunitate de dragoste si simtire a celor care se unesc cu Hristos prin credinta si eforturile de depasire a egoismului. Tainele Bisericii conduc viata credinciosului spre modelul lui Hristos. Ele ajuta efortul spre induhovnicire intarind hotararea de imbunatatire morala in Biserica. Inscrierea credinciosului in descoperirea dumnezeiasca se face printr-o anumita redescoperire si realizare autentica a sa, mai precis a capacitatii sale de inaintare continua spre modelul sau divin. Inaintarea se face in Biserica unde sufletul se innoieste prin puterea daruita de Duhul Sfant. Trecand in Biserica prin toate etapele mantuirii, credinciosul se invredniceste de darul tuturor momentelor operei lui Hristos. Interesul lui Dumnezeu fata de credincios il atrage pe acesta 59 , prin lucrarea puterii Lui revendicative. Hristos insusi este revelatia ca permanenta relatie dinamica intre Dumnezeu si om ca izvor infinit de har. Prin Biserica Hristos se salasluieste in intreaga umanitate primitoare a realitatii Sale intrupate si inviate, iar dispozitiile omenesti de comuniune se convertesc dupa modelul dragostei lui Hristos. Lucrarea lui Hristos, actualizata in Biserica, apare ca un dar ce intareste dorinta de a lucra pentru intalnirea cu Dumnezeu, ce transpune pe cel credincios in toate starile lui Hristos. Pe Hristos Il putem numi "darul invierii noastre". Biserica avand forta ce duce spre Inviere, produce in fiecare membru al sau starea de inviere dand o orientare ascendenta faptelor vietii proprii. Doua sunt metodele imbunatatirii moral-spirituale in Biserica. In primul rand, ridicarea firii omenesti a Mantuitorului pana la Inviere, ofera modelul cel mai potrivit pentru viata crestinului, confruntata cu multe prilejuri de verificare a calitatii de crestin. Situarea pe o pozitie egoista, atitudinea de conformare a faptelor cu propriul interes sau incadrarea in circumstantele contextuale sunt eliminate de la inceput. In al doilea rand, motivarea suprema si unica a faptelor crestine, - iubirea - duce la efortul de intoarcere a tot lucrul spre bine, de convertire a raului in fapte de apropiere si intelegere ("nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele" Romani XII, 21) Biserica face aceasta prin mentinerea Scripturii in amintire, prin oferirea spre meditatie a pildelor scripturistice. Pildele Scripturii strabatute de caldura puterii divine sunt tot atatea invitatii de a intra in dragostea Tatalui prin fapte vrednice de aceasta dragoste.

IV. Biserica, Scriptura si Revelatia.

A. Biserica si Scriptura ca produse si pastratoare ale Revelatiei.- Scopul principal al revelatiei este mantuirea tuturor celor ce cred in Hristos. El se implineste prin primirea de catre credinciosi a cuvantului evanghelic in comunitatea celor ce au recunoscut pe Mantuitorul in persoana lui Iisus Hristos 60 . Predica Evangheliei mantuitoare are ca prim efect constituirea comunitatii crestine 61 , iar Biserica exista mai departe in cadrul de invatatura revelata si de har. Propriu-zis, harul sacramental al lui Hristos este prezent numai in comunitatea de credinta realizata in conditiile Bisericii, care primeste Scriptura pentru mentinerea naturii sale revelationale. Se petrece astfel in Biserica nu numai o aplicare 62 a Revelatiei, ci si o precizare a naturii Bisericii ca permanenta mijlocitoare a harurilor revelatiei. Constiinta de sine a Bisericii, ca intruchipare omeneasca a revelatiei, castiga in intensitate odata cu deschiderea caii spre mantuire. Biserica are constiinta de sine a ei ca depozitara a tezaurului revelat si ca mijlocitoare a harului innoitor. Intemeierea Bisericii dovedeste exceptionalitatea evenimentelor de pana la Cincizecime cu care incepe in istorie epoca de intoarcere la armonia initiala prin Biserica. In Biserica credinciosii merg pe calea efortului inaltator spre Cuvantul Intrupat. Aceasta permite formarea unei teologii ca rezultat al capacitatii de interpretare a Bisericii. Biserica s-a considerat pe sine o unitate de actiune dar numai in cadrul revelat. Revelatia s-a dat spre folosinta tuturor credinciosilor si de aceea apare imperioasa pastrarea nealterata a intregului sau cuprins precum si valorificarea lui in timp prin transmitere. Pentru impacarea acestor cerinte intervine actiunea Bisericii, de precizare a esentei descoperirii dumnezeiesti. Revelatia se actualizeaza haric in Biserica prin invatatura, viata si cult. Detinerea de catre Biserica a harurilor principalelor momente ale Revelatiei o aseaza ca loc de condensare a Revelatiei Vetero- si neo-testamentara si ca loc permanent de lucrare a Sfantului Duh. Biserica ramane credincioasa mesajului divin revelational pe care il considera principalul element constitutiv al sau. Desigur, nu este vorba de un paralelism care ar permite noi determinari in sfera notiunii de Biserica, ci de stabilirea unui raport necesar intre cuprinsul descoperirii dumnezeiesti si structura teandrica a Bisericii. Mai ales raportul din perioada de formare permite identificarea Bisericii veacurilor cu Biserica Apostolilor fiindca mentinerea Bisericii prin acelasi duh si continut constitutiv ofera putinta pastrarii identitatii ei. Aceasta intelegerea a Bisericii prin principalul sau act constitutiv o da Revelatia dumnezeiasca, fiindca Apostolii au intemeiat Biserica prin predica lor despre interventia lui Dumnezeu in lume 63 , prin predicarea descoperirii depline a lui Dumnezeu prin intrupare. Posibilitatea maxima a initiativelor relationale, aratata odata cu intruparea, devine prezenta in Biserica intemeiata prin primirea descoperirii dumnezeiesti. Mai mult, structura sacramentala a Bisericii repeta Revelatia si o oglindeste in actiune, in lucrarea de intemeiere a Bisericii si de mentinere si dezvoltare a raporturilor intime dintre subiectul divin si uman 64 . Ideea de legamant, prezent la toata Scriptura 65 , se exprima in Biserica in lucrarea ei sacramentala, in definirea ei ca organ al mantuirii prin impartasirea de harurile lui Hristos. Biserica este martorul permanent al adevarului si al semnificatiei depline a mesajului revelat, intrucat ea insasi apartine Revelatiei ca Trup al Cuvantului. Ea ne descopera permanent si reda credinciosilor prin actualizarea Revelatiei in viata sa, Cuvantul lui Dumnezeu pastrat in Scriptura. Mantuirea anuntata in Scriptura este actualizata in Biserica prin prezenta continua a lui Hristos ca Rascumparator si Cap al ei 66 . Partea integranta a Revelatiei, Biserica foloseste Scriptura, are Scriptura care cuprinde esenta descoperirii dumnezeiesti, deci si temeiurile revelate ale existentei Bisericii. Evenimentele istorico-religioase retinute de Scriptura sunt izvorul credintei si nadejdii crestine, iar predarea lor de catre Biserica nu este o simpla amintire, ci intra in lucrarea de zidire a Bisericii, cu atat mai mult cu cat ea exista print-o initiativa divina. Destinata pentru luminarea credinciosilor, Scriptura cuprinde descoperirea dumnezeiasca ce-si are izvorul in iubirea treimica. Iar contributia omeneasca din Sfanta Scriptura se arata nu numai in dubla ei origine ci si in prezenta continua a ideii largi de legamant 67 . Legamantul ultim este facut cu Biserica fara de care n-am avea astazi o revelatie autentica sigura si demna de incredere 68 .

B. Rolul Traditiei in Biserica si Scriptura. - Rolul Traditiei incepe dupa moartea Apostolilor, cand Revelatia divina era incheiata si nu se mai putea repeta. Se impunea o precizare a continutului Revelatiei 69 si realizarea acesteia infaptuita prin Traditia Bisericii credincioase cuprinsului revelat. In ce masura se identifica Traditia cu viata Bisericii, ne-o arata cercetarea notiunii de Traditie. Termenul traditie in acceptia cea mai proprie inseamna incredintare 70 , adica transmiterea unui fond cu pastrarea identitatii nealterate. Constiinta deplinei identitati vine din insusirea totala a cuprinsului Revelatiei pentru a-l reda fidel prin marturisirea lui permanenta in fata lumii. Notiunea Traditiei bisericesti trebuie legata de originea Bisericii, deoarece Apostolii au predicat ceea ce si ei au vazut si au auzit (I Ioan I, 1). Ei au transmis iar Bisericile au primit prin harul Sfantului Duh 71 , predica lor despre viata si invatatura si opera Mantuitorului. Aceasta transmitere nu este totusi numai mentinerea esentei descoperirii dumnezeiesti, care se pastreaza in Scriptura ca Revelatia restransa (cristalizata), fiindca Biserica s-a format in cadre concrete, iar nazuintele ei de intindere peste tot pamantul au impus primirea in sine a nenumarate multimi de forme si materii din lumea inconjuratoare 72 . Strabatand un drum maret 73 Biserica primara incepe un proces de invatare a credintei si a mostenirii duhovnicesti a Apostolilor 74 . Odata cu continutul Revelatiei se transmitea prin taine plinatatea vietii harice 75 . La baza Traditiei sta Revelatia 76 dar Traditia nu consta in simplul act de transmitere a cuvintelor si faptelor Domnului, consemnate la un moment dat in scrierile scripturistice 77 , ci exercita o influenta considerabila asupra modului de a intelege Cuvantul divin 78 . Traditia asigura Bisericii posibilitatea adaptarii la concret a continutului descoperirii dumnezeiesti, mentinandu-i totusi integritatea prin realizarea in timp a lecturii Sfintei Scripturi 79 . Traditia arata Scriptura ca o parte restransa a ei si nascandu-se din necesitatea transmiterii autentice a Revelatiei generatiilor urmatoare de crestini. Caracterul permanent si viu al Traditiei asigura identitatea Bisericii si Scripturii si stabileste raportul dintre acestea. Din Traditie stim ca Scriptura s-a nascut in Biserica si pentru Biserica si deci insertiunea exegezei biblice in Traditie este necesara 80 , prin Traditie Biblia intrand in viata concreta a Bisericii 81.

Sfanta Scriptura ca forma principala de pastrare si transmitere a Revelatiei dumnezeiesti nu trebuie despartita de intreaga lucrare mantuitoare a Bisericii. Prin insusirea descoperirii dumnezeiesti dintr-insa, se ajunge la cunoasterea tainei Bisericii. Predica permanenta a Bisericii este predica Scripturii, ea este o continua oferire spre meditare a invataturii dumnezeiesti. Din Sfanta Scriptura activata in Biserica ne imbogatim de darurile Revelatiei fiindca lucrarea Bisericii este necontenita actualizare a descoperirii si forma concreta de raspuns la indemnurile scripturistice. Cunoscand imprejurarile aparitiei Scripturii si nasterii Bisericii, ne convingem ca Biserica si Scriptura sunt necesare una celeilalte in mod complementar. Mijlocul prin care Biserica exprima adresarea divina, cu posibilitatile de zidire a credinciosului, este sfanta traditie ca forma vie a vietii Bisericii sustinute de Sfantul Duh. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie sunt tezaurul integral al descoperirii dumnezeiesti pe care se intemeiaza Biserica. Stabilirea canonului scripturistic este un act al Bisericii pe cand Traditia este insasi viata Bisericii fara nevoia unei sanctionari de autoritate. Traditia arata Biserica in nazuintele imbogatirii si avand Scriptura ca baza, justificare si continut permanent.

b)

Sfânta Liturghie - Taina Tainelor

Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră în Împărătie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărătia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie şi îsi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneste cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârsind comuniunea cu Dumnezeu .

Taina mântuirii şi Tainele Bisericii

Astăzi vorbind despre Taină avem tendinta de a ne gândi numai la cele Sapte Taine sau sacramente ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul). Dar până în secolul al XIII-lea Biserica Ortodoxă nu a fixat precis numărul Tainelor, Părinţii preferând să se refere la Taina mântuirii în sens general şi la aspectele acesteia, la Taina unică a Bisericii în care Dumnezeu Îsi împărtăseste viaţa Sa dumnezeiască omenirii, răscumpărând omul din păcat şi din moarte şi revărsând asupra omului slava nemuririi. Această Taină se concretizează în lucrările specifice ale Bisericii în care Hristos însusi se oferă şi se împărtăseste printr-un ritual de sfinţire săvârsit de slujitorii bisericesti în şi prin puterea Duhului Sfânt.

Sfânta Liturghie este Taina Tainelor

Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi a intrării ei în Împărătia lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărătiei în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul şi viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică şi indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului şi eshatologicului .

Sfânta Liturghie - Taina lui Hristos

Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creatie şi, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie şi dezvăluire crescândă a prezentei lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înăltat dar şi ca Cel va să vină. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizată" .

Sfânta Liturghie - Taina Bisericii

În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioşilor. Nu îl întâlnim ca insi singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El şi între noi printr-un urcusspiritual conţinuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos şi, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primeste darul unitătii "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel şi revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea omului la viaţa vesnică. În acelasi timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală şi în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflati departe cât şi cei adormiti ca mădulare ale aceluiasi Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp şi spatiu.

Fiecare credincios trebuie să înteleagă Sfânta Liturghie

Viata creştină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii care ocupă locul central în Biserică şi în viaţa oricărui creştin care îsi ia în serios demnitatea de mădular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a putea participa deplin la Liturghie şi nu numai a asista este foarte important ca fiecare credincios să înteleagă semnificatia ei. Ca urmare, în cadrul acestei rubrici vă vom oferi o explicare sistematică a acestei slujbe esenţiale a Bisericii care este Sfânta Liturghie.

2. SFANTA SCRIPTURA IN CADRUL SFINTEI LITURGHII CA TEXT SI VENERATIE;

Revelaţia supranaturală, descoperirea lui Dumnezeu către om în scopul mântuirii lui şi ajungerii la asemănarea cu El, s-a încheiat în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, căci în El s-a împlinit planul de mântuire şi de îndumnezeire al creaţiei. Dar revelaţia supranaturală rămâne activă în Biserică căci Hristos, ca Dumnezeu venit în maxima apropiere de noi şi ca om ridicat prin unirea cu Dumnezeu la suprema înălţime, continuă prin Duhul Sfânt lucrarea de extensie a stării realizate în El în membrii Bisericii. „Biserica este revelaţia supranaturală, încheiată în Hristos, în eficienţa sa asupra noastră în cursul vremii prin Duhul Sfânt; este revelaţia supranaturală, ajunsă la deplinătatea ei în Hristos, în acţiunea de extindere şi de rodire deplină în cei ce cred. Biserica e Hristos unit în Duhul Sfânt cu cei ce cred, asupra cărora s-a extins şi prin care se extinde acţiunea Sa de atragere a lor, prin dialogul cu ei, în procesul de asemănare cu El”.

Modurile de păstrare a revelaţiei supranaturale în eficienţă în Biserică sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nu pot fi separate şi, cu atât mai mult, nu pot fi puse în opoziţie, ele fiind aspecte ale aceleiaşi realităţi şi anume a lucrării neîntrerupte a Duhului Sfânt în Biserică. Tradiţia, definită ca fiind „neîntreruperea vieţii dumnezeieşti, permanenta prezenţă a Sfântului Duh”, îmbrăţişează întreaga viaţă a Bisericii astfel încât însăşi Sfânta Scriptură este o expresie a Sfintei Tradiţii în sens larg. Mărturia în acest sens a unui mare părinte duhovnicesc al zilelor noastre, Arhimandritul Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, este elocventă: „Dacă, dintr-un motiv sau altul, Biserica s-ar găsi lipsită de toate cărţile: de Vechiul şi Noul Testament, de operele Sfinţilor Părinţi, de cărţile liturgice, atunci Tradiţia ar reconstitui Scriptura, fireşte nu cuvânt cu cuvânt, ci într-un alt limbaj. Dar în ce priveşte conţinutul ei esenţial, această nouă Scriptură ar continua să fie expresia aceleiaşi „credinţe dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3) şi manifestarea unuia şi aceluiaşi Duh ce lucrează în chip neschimbabil în Biserică”.

Sfânta Scriptură nu poate fi ruptă de Sfânta Tradiţie şi nu poate fi înţeleasă separat de aceasta. Tradiţia, ca lucrare neîntreruptă a Sfântului Duh în Biserică, este permanentizarea transmiterii aceluiaşi Hristos revelat întreg – Întrupat, Răstignit şi Înviat – în Biserică, adică comunicarea permanentă a stării finale dinamice la care a ajuns Dumnezeu prin revelaţie în apropierea Lui de oameni. Ca atare ea este prelungirea acţiunii lui Dumnezeu din Hristos, descrisă esenţial în Scriptură. Numai prin Tradiţie conţinutul Scripturii devine mereu viu, actual, eficient, dinamic în toată integralitatea lui în cursul generaţiilor din istorie. Tradiţia are rolul de a pune şi de a ţine generaţiile succesive de creştini în legătură cu Hristos prin faptul că ea este, în esenţă, atât invocare a Duhului lui Hristos (epicleză în sens larg) cât şi primirea Duhului Sfânt, împlinită în slujbele Bisericii şi mai ales în Sfânta Liturghie. Toate celelalte sfinte lucrări ale Bisericii se încadrează esenţial în aceste două lucrări: chemarea şi coborârea Duhului Sfânt. Iar viaţa morală şi spirituală, cu înfrânările, cu virtuţile, cu pocăinţa ce ţin de ea, normate prin disciplina canonică a Bisericii, alcătuieşte condiţia care îi face apţi pe credincioşi pentru o invocare eficace a Duhului şi pentru o primire sensibilă a Lui, ca şi pentru o rodire a primirii Lui într-o viaţă după chipul vieţii lui Hristos şi pentru înaintarea lor în asemănarea cu Hristos spre comuniunea deplină cu El4.

Sfânta Tradiţie, şi implicit Sfânta Scriptură, se cunoaşte şi se trăieşte în cult căci cultul, viaţa Bisericii la care ia parte fiecare mădular al acesteia, este invocare şi primire a Duhului Sfânt. Aşadar, revelaţia supranaturală se extinde şi rodeşte în credincioşi în cult şi în primul rând la Sfânta Liturghie, centrul cultului ortodox, Taina lui Hristos şi Cincizecimea continuă. „Biserica este o comunitate liturgică, cu o conştiinţă şi articulare treimică în unitatea ei, pe care, de la începuturi până astăzi, o găsim strânsă în jurul mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Aici, în Sfânta Liturghie, se găseşte izvorul vieţii, centrul ei. De aici decurge învăţătura nouă, harul ei sfinţitor şi modul în care ea se conduce. Această nouă familie – Trup al lui Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt – a scris Evanghelia care nu este o expunere sistematică a învăţăturii creştine ci fragmente de bază din viaţa lui Iisus şi din experienţa noii comunităţi în Hristos. Evanghelistul Ioan vorbeşte despre caracterul limitat al Evangheliei: „Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Iar aceste lucruri, pe care lumea întreagă nu le-ar putea cuprinde dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, se găsesc, se cunosc şi se trăiesc în Biserică, în care e viu însuşi Iisus”. Mai precis se cunosc şi se trăiesc în Sfânta Liturghie, Taina Bisericii, sursa principală a cunoaşterii lui Dumnezeu, fiecare fiind chemat să le actualizeze în propria sa viaţă prin asceză.

În Sfânta Liturghie, partea Tradiţiei în care s-au concretizat formele de viaţă ale Trupului tainic al Domnului, experiem taina mântuirii împlinită în Hristos şi lucrată de Duhul Sfânt în Biserică. Această taină este revelată de Sfânta Scriptură, în „umbră” în Vechiul Testament şi direct în Noul Testament. De aceea între Liturghie şi Scriptură este o strânsă legătură. Scriptura, fără explicarea liturgică şi fără aplicarea ei în Liturghie şi în celălalte Taine se usucă şi se desfigurează. Liturghia este cea care, prin lucrarea Duhului Sfânt, dă viaţă Scripturii actualizând-o, proclamând-o, interpretând-o şi făcând-o roditoare în sufletele credincioşilor.

3. SFANTA SCRIPTURA IN COMPUNEREA TEXTELOR LITURGICE;

Proclamarea Sfintei Scripturi prin lecturile biblice şi explicarea lor omiletică a constituit întotdeauna o parte esenţială a Sfintei Liturghii, centrul Liturghiei Cuvântului. Dar prezenţa Sfintei Scripturi în Liturghie nu se rezumă la lecturile biblice. După cum s-a remarcat, elementul biblic este partea cea mai importantă a formei Liturghiei. Ansamblul slujbelor este alcătuit din pasaje ale Scripturii, din parafrazele şi comentariile lor, parcurgând Biblia în totalitatea ei şi interpretând în perspectivă treimică şi hristologică etapele majore ale iconomiei mântuirii. Cuvântul Sfintei Scripturi fiind cuvânt dumnezeiesc consemnat în scris sub inspiraţia Duhului Sfânt, în alcătuirea slujbelor sale Biserica a apelat în primul rând la Biblie: „Limbajul slujbelor este limbajul Bibliei nu numai literal (mai mult de jumătate din toate textele liturgice sunt biblice) ci şi în sensul că întreaga structură a cultului, a ritualului, simbolismul, imaginile, întregul duh al cultului, este intim legat de Scriptură şi adânc înrădăcinat în ea”. Sfânta Liturghie, centrul cultului ortodox, nu face excepţie de la aceasta având un profund caracter biblic atât în ceea ce priveşte textele rugăciunilor şi imnelor liturgice cât şi în ceea ce priveşte actele şi simboalele liturgice.

Mai mult, în Sfânta Liturghie Scriptura, mai precis Sfânta Evanghelie, partea cea mai importantă a Sfintei Scripturi care cuprinde cuvintele Cuvântului Întrupat, are o importanţă deosebită chiar ca şi carte. Evanghelia este expresia sacramentală a prezenţei lui Hristos în adunare, ea Îl întruchipează pe Hristos fiind icoana Lui cuvântătoare. De aceea i ne închinăm, o sărutăm iar preotul îi binecuvintează cu ea pe credincioşi. Evanghelia carte stă în centrul ritualurilor Liturghiei Cuvântului fiind purtată prin mijlocul adunării la Intrarea mică şi aşezată pe Sfânta Masă deasupra antimisului până la citirea ei solemnă când cuvântul capătă viaţă.

Ca urmare, în cadrul Liturghiei credinciosul se întâlneşte cu Scriptura atât prin lecturile biblice şi predică cât şi prin textele rugăciunilor şi imnelor şi prin toate actele şi simboalele liturgice. În Liturghie Duhul Sfânt ne conduce dincolo de litera Scripturii la o cunoaştere profundă a acesteia. Astfel Sfântul Dionisie Areopagitul spune că tradiţia teologică a Scripturilor este îndoită: o parte arătată, cunoscută prin înţelepciune, şi una negrăită, tainică, comunicată simbolic şi manifestată în acte sfinţitoare. Sfânta Liturghie, fiind simbol şi exprimată în simboluri, ne conduce atât la cunoaşterea părţii arătate a Scripturii cât şi a celei simbolice ridicându-ne în Dumnezeu prin iniţieri neînvăţate.

Liturghia, cultul în general a fost, secole de-a rândul, şi este în continuare pentru mulţi credincioşi unica formă de contact cu Scriptura. Sfânta Liturghie fiind Cincizecimea continuă, Duhul Sfânt face ca în ea cuvântul Scripturii să nu fie primit doar ca o informaţie intelectuală ci ca el să devină lucrător în suflet în măsura în care noi înşine ne deschidem lucrării harului. Participând la Sfânta Liturghie credincioşii au acces la textul Scripturii actualizat şi interpretat de Duhul Sfânt. Aşadar, indiferent dacă avem sau nu o altă formă de contact cu Scriptura, numai în cadrul liturgic noi primim cunoaşterea necesară pentru mântuire a cuvântului lui Dumnezeu care a fost însuşit, interpretat şi trăit de Biserică prin lucrarea Sfântului Duh, devenind normativ şi dătător de viaţă.

4. CONEXIUNEA DINTRE SF. SCRIPTURA SI SF. LITURGHIE IN CULTUL BISERICII ORTODOXE

Creştinismul este viaţă

Creştinismul nu este o ideologie, un sistem de idei la care putem sau nu să aderăm, ci viaţă, viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o datorită păcatului originar. Prin întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umană şi ne-a eliberat de sub stăpânirea păcatului şi a mortii dăruindu-ne viaţa vesnică a Împărătiei cerurilor. Fiecare dintre noi am primit acest dar al vieţii vesnice în botezul nostru când "ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morti prin slava Tatălui aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii"(Rom. 6, 4).

Slujbele Bisericii reprezintă împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos

Biserica este Împărătia lui Dumnezeu pe pământ iar slujbele reprezintă intrarea noastră în această Împărătie, trăirea şi împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărătia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17). Cultul Bisericii ne poartă în lumea prezentei directe a lui Dumnezeu făcându-ne părtasi bucuriei învierii. Creştinismul este, pentru aceasta, o religie liturgică, o religie în care pe primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieţii celei noi în comuniune cu Dumnezeu. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare. Înţelegem astfel de ce Biserica noastră se numeşte ortodoxă: este Biserica ce aduce dreaptă slăvire (orthos - doxa) lui Dumnezeu şi, ca urmare, are credinta dreaptă fiind Biserica cea adevărată.

Sfânta Liturghie - unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăsia lui Dumnezeu

Cultul Bisericii exprimă darul cunoştinţei, al vieţii celei noi venind de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Toate slujbele ne reaşează în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi aceasta nu numai că ne acordă, de acum, înţelegerea revelaţiei Adevărului ci, mai mult, ne promite în mod categoric viaţa veşnică prin primirea Adevărului. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul Adevărului, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat descoperindu-se pe Sine ca fiind însuşi Adevărul (Ioan 14, 6). Şi Duhul Sfânt este Duhul Adevărului (Ioan 15, 26). Şi amândoi ni se comunică, în rugăciunea liturgică, venind de la «Părintele luminilor» (Iacov 1, 17) pentru a ni-L descoperi. Slujbele ne conduc aşadar la cunoaşterea liturgică, în Duhul Sfânt, a lui Dumnezeu ca expresie a întâlnirii în iubire cu El, cunoaştere care presupune însă pocăinţa, moartea omului celui vechi, supus păcatului, şi învierea noastră la o nouă simţire căci „toată contemplarea realităţilor dumnezeieşti este cu putinţă nu altfel decât dacă duhul omului dobândeşte o stare care, într-o oarecare măsură, corespunde cu ceea ce contemplează… Numai petrecând simţit în harul Duhului Sfânt se învredniceşte omul vedeniei slavei nemuritoare şi a Luminii fără de apus”. AMIN



joi, 5 iunie 2008

EPISCOPIA RAMNICULUI IN LUMINA IZVOARELOR ISTORICE

Home --------- PROF RELIGIE ---------LINK-URI UTILE--------- FOTO BISERICA --------- CALENDAR 2008------ LUCRARE LICENTA--------- DOWNLOAD


Dintre toate judeţele Ţării Româneşti, nici unul nu este aşa de bogat în monumente religioase ca judeţul Vâlcea, în nici un judeţ viaţa religioasă nu a lăsat urme mai nepieritoare ca în Vâlcea, şi în nici un alt judeţ din întreaga ţară, monumentele creştineşti nu au stat în mai strânsă legătură cu istoria ca în judeţul Vâlcea care, privit din acest punct de vedere ocupă locul cel mai de frunte şi de cinste, nu numai în ţara românească, ci chiar din toate părţile pe undea a trăit şi trăieşte neamul românesc. A dovedi istoric obârşia neamului tuturor voievozilor care au cârmuit ţara românească, rămâne în sarcina istoricilor. Pentru a dovedi însă că mai toţi domnii au avut cele mai strânse legături cu judeţul Vâlcea, aceasta este foarte uşor de demonstrat numai cu pisaniile de pe frontispiciile bisericilor şi numai cu inscripţiile de pe pietrele mormântale, existente mai în fiecare mânăstire, schit sau biserică din orice latură a judeţului.

Dacă este adevărat precum afirmă unii scriitori de valoare, că leagănul istoriei naţionale este Oltenia, apoi nu este mai puţin adevărat că leagănul vieţii religioase este fără îndoială judeţul Vâlcea.

Prin natura lui poetică, fiind pretutindeni acoperit de păduri nesfârşite, că cel ce este traversat de falnicul râu al Oltului cu limpezii lui afluenţi: Lotrul, Bistriţa şi Olteţul, cu poziţiile lui întărite de Dumnezeu prin crestele şi adânciturile munţilor, prin bogatele şi pitoreştile lui plaiuri, în mai toate vremurile de linişte, le oferea o viaţă liniştită, veselă şi recreativă, iar în vreme de grele încercări, le garanta siguranţa vieţii lor, a familiei lor, şi a întregului lor avut.

În acest judeţ de Dumnezeu binecuvântat şi înzestrat cu tot ce este mai bogat, mai necesar şi mai desfătător în lume, domnii Ţării Româneşti şi-au găsit refugiul şi mântuirea în timp de restrişte şi grele cumpene, şi tot în acest judeţ, mulţi dintre ei, în loc să scape, au căzut în cursa duşmanilor care nu le-au cruţat viaţa. Aşa s-a întâmplat cu Constantin Brâncoveanu, trădat de însuşi sfetnicii săi, care l-au vândut turcilor, după păgânescul lor sfat ţinut în sala gotică din palatul clădit de Brâncoveanu, în jurul sfintei mânăstiri Horezul. Asemenea şi Radu de la Afumaţi, şi-a găsit moartea în bisericuţa Cetăţuia de lângă Râmnicul Vâlcea, tocmai când îşi celebra ceremonia religioasă a cununiei.

Chiar viaţa literară, istorică şi religioasă, a avut o influenţă deosebită din partea focarului de cultură din judeţul Vâlcea. Iar viaţa religioasă a fost dezvoltată în judeţul Vâlcea mai mult decât în orice alt colţ de ţară, dovadă vie fiind că în reşedinţa judeţului şi a eparhiei, adică în Râmnicul Vâlcea, cel mai mic oraş din ţară ca reşedinţă de judeţ, sunt opt biserici ortodoxe.

Numele oraşului Râmnicul Vâlcea, contrar silinţelor filo-latiniştilor care se nevoiau să latinizeze şi vorbele turceşti, vine de la slavonescul Riba = peşte. Într-o carte de preoţie a episcopului Climent din anul 1742, scrie în litere de tipar cu caractere chirilice “Rîbnicu-Vâlcii”. Numele de Vâlcea, unii îl derivă de la expresia “vale”, ori “vâlcele” căci nenumărate sunt văile şi vâlcelele care îl traversează în lung, iar alţii cu mai multă dreptate îi derivă numele de la vorba “vâlc”, care în limba slavonă înseamnă lup, căci păduros şi muntos cum este, era în vechime cel mai favorabil adăpost şi loc de înmulţire al lupilor.[1]

I. ÎNTEMEIEREA EPISCOPIEI RÂMNICULUI- NOUL SEVERIN

S-a pretins, că episcopia Râmnicului ar fi fost înte­meiată de către voievodul Tugomir Basarab, domnul ţării româneşti în 1304, adică cu mult mai înainte decât însăşi mitropolia Severinului şi chiar a Ungro-Vlahiei.

Spusele acestea însă nu pot fi probate până astăzi cu nici un document sau altă dovadă istorică şi deci noi credem că nu se poate pune temei pe ele. Credinţa aceasta, că episcopia, Râmnicului ar fi fost înfiinţată pe la 1304, îşi va fi având obârşia într-un document, care exista de pe vremea ocupaţiei austriece a Olteniei, în care ni se spune că episcopia Râmnicului ar fi fost întemeiată de un oarecare «Bogdan cel Bătrân», prin anul 1304, şi că acest Bogdan Voievod ar fi fost frate cu Mircea Voievod cel Mare. [2]

Dar alcătuitorii acestui document au avut prea puţine şi confuze cunoştinţe de istorie a Românilor, cum se poate vedea din însăşi textul, citat mai sus, şi deci nu se poate pune un temei serios pe spusele acestea.

Bogdan Voievod, pe care numitul document îl numeşte întemeietor al episcopiei de Râmnic, nu poate fi frate cu Mircea cel Mare şi el nu a putut fi domn al ţării în 1304, căci nu cunoaştem nici un domn al ţării româneşti cu acest nume pe acea vreme, ci cu mult mai târziu. Izvorul, de unde au luat alcătuitorii documentului pe acest Bogdan voievod, va fi negreşit Pomelnicul cel Mare al episcopiei, în care găsim trecut în lista domnilor ţării româneşti pe Ştefan Vodă supranumit şi Surdul având în documente numirea de Bogdan Vodă.[3] El a domnit între anii 1591 şi 1592 şi el poate fi socotit cel mult ca ctitor la biserica episcopiei sau poate numai ca ctitor al pomelnicului celui vechi al episcopiei, dar nicidecum ca întemeietor al episcopiei Râmnicului.

Drept aceea, afirmaţia că episcopia Râmnicului ar fi fost întemeiată prin 1304, de către Tugomir Basarab sau Bogdan Voievod, fiind făcută pe baza unor temeiuri greşit interpretate, cade de la sine, şi noi nu o putem primi ca, adevărată.

Documentar, organizarea bisericească, ca unitate aparte, în dreapta Oltului, a început în anul 1370. În acest an, Patriarhul Constantinopolului Filotei (1364-1376) şi Sinodul său, la cererea domnitorului Vlaicu şi a mai marilor Ţării Româneşti, precum şi cu încuviinţarea lui Iachint mitropolitul Ungro-Vlahiei, au aprobat ca fostul dicheofilax al Patriarhiei Ecumenice, Daniil Critopulos, ca monah Antim, care, un an mai devreme, în anul 1369, avusese o misiune din partea Patriarhului Ecumenic la noi, să fie hirotonit mitropolit „al unei părţi din Ungro-Vlahia”. În actul de numire al primului ei ierarh se motivează întemeierea acestei noi mitropolii în Ţara Românească şi prin creşterea numărului populaţiei valahe, care ajunsese „multă şi aproape nenumărată”, ne mai fiind de ajuns adaugă actul un singur arhiereu la atât de mare popor ca să-l poată cerceta duhovniceşte şi să-l înveţe cele de folos sufletului şi mântuitoare. Acelaşi motiv este invocat şi de patriarh şi peste doi ani, în anul 1372, cu prilejul înălţării în scaunul mitropolitan de la Argeş a iero­monahului Hariton, stareţul mănăstirii Cutlumuş şi protosul Sfântului Munte. În actul emis cu această ocazie, egumenul Filotei, arată că, încă din vremea vlădicii Iachint, nu mai era de ajuns numai un singur arhiereu la un popor atât de mare şi atât de numeros, ca să-l întărească duhovniceşte, să-l păzească şi să-l îndrepteze pe calea mântuirii „şi de aceea, el, patriarhul, împreună cu cei în drept, au hotărât hirotonia unui alt arhiereu peste jumătate din întreaga Ungro-Vlahie.

Alături de această motivare mai sunt invocate şi altele. Astfel, unii cercetători consideră că este o măsură luată de Patriarhia Ecumenică pentru a împiedica Biserica Ortodoxă a Ţării Româneşti, să se „sustragă de sub autoritatea sa”, în timp ce alţii atribuie această măsură ecumenicului Filotei „temperament de luptător”, care a încercat să stăvilească „insistenţa ofensivă catolică”. Se pare că mitropolitul Iachint nu luase o atitudine prea hotărâtă, astfel că acţiunea acestei ofensive era viu resimţită în Ţara Românească.

Actul de întemeiere a acestei noi mitropolii româneşti al cărei titular era cinstit, deocamdată, de patriarhul ecumenic cu titlul de „locţiitor al Meletinei” nu menţionează nici locul şi nici spaţiul pe care-l ocupa din teritoriul statului valah de atunci. Astfel se afirma numai că noul Ierarh a fost hirotonit „mitropolit al unei părţi din Ungro-Vlahia”, adică a unei jumătăţi a ţării, cealaltă jumătate fiind condusă de vlădica Iachint de la Argeş. Aceeaşi neclaritate apare şi în actul patriarhal din anul 1372, amintit mai sus. În documentele de mai târziu, titularul acestei noi instituţii bisericeşti valahe este numit „mitropolit al Severinului” sau „al părţii Ungro-Vlahiei cea despre Severin”, iar eparhia sa „mitropolia Ungro-Vlahiei de către Severin”. Din aceste titulaturi reiese, pe de o parte, că noua mitropolie se afla în partea dinspre Severin a ţării, adică în Oltenia de azi, iar pe de alta, că reşedinţa ei se afla în oraşul Severin.

Reşedinţa acestei instituţii bisericeşti n-a rămas numai în oraşul Severin, ci înainte de a ajunge la Râmnic a fost şi la Strehaia, aşa cum mărturiseşte, de altfel şi o tradiţie consemnată într-una din pisaniile mănăstirii Strehaia, datând din secolul al XVIII-lea.

Deşi în actul de numire din anul 1370 Antim era intitulat mitropolit şi în parte, îndeplinea sarcini asemănătoare cu ierarhul de la Argeş, se pare că acesta din urmă avea o oarecare întâietate faţă de el, cel puţin onorifică. Acest lucru reiese mai cu seamă din „făgăduiala scrisă a lui Antim, la înălţarea sa pe scaunul Mitropoliei de Severin, prin care afirma că „nu se va arăta niciodată împotriva mitropolitului (Iachint)”, ci dimpotrivă, îl va avea în cinste aşa cum îl va avea şi Înalt Prea Sfinţitul Sinod”. Spre aceeaşi concluzie conduce şi faptul că din anul 1392, Patriarhia Ecumenică dăduse mitropolitului de la Argeş rangul Mitropoliei Nicomidiei, iar celui de la Severin rangul Mitropoliei Amasiei, adică al doisprezecelea loc în Sinodul Patriarhal faţă de al şaptelea ocupat de ierarhul argeşean. Această diferenţiere între cele două eparhii de pe teritoriul Ţării Româneşti, constând din întâietatea onorifică acordată ierarhului de la Argeş, ce-şi avea reşedinţa în cetatea de scaun a ţării a asigurat încă din acel timp unitatea de acţiune a jurisdicţiei bisericeşti în interiorul hotarelor ţării. Acest lucru a impulsionat dezvoltarea ulterioară a Bisericii noastre strămoşeşti. Episcopia Râmnicului, după toate probabilităţile, nu poate fi socotită altfel, decât ca o continuare întreruptă pentru o vreme a mitropoliei de la Severin din 1370. În sprijinul afirmaţiei noastre, avem mai multe dovezi:

1. Nici unul dintre documentele, care se cunosc până astăzi, atât anterioare cât şi posterioare mitropoliei de la Severin, nu vorbesc nimic despre vreo altă episcopie ori alt episcop de Râmnic, până la Radu Vodă cel Mare, întemeietorul celor dintâi episcopii: a Râmnicului şi a Buzăului în 1496.

2. Episcopia Râmnicului[4] îşi adaogă până astăzi titlul de Noul-Severin ca o continuare înnoită a vechii mitropolii de la Severin.

3. Episcopii Râmnicului şi-au zis adeseori “Arhiepiscopi ai Noului Severin” socotindu-se a fi urmaşii vechilor arhiepiscopi ai mitropoliei de la Severin, şi chiar episcopia s-a numit «arhiepiscopie a Râmnicului».[5]

4. Primul mitropolit al Severinului, Antim, prefăcut în “Vlădica Eftimie”, este privit până astăzi ca ctitor al celei dintâi biserici episcopale de la Râmnic, şi chiar ca întemeietor al episcopiei de aici.

5. Tradiţia locală, a privit întotdeauna episcopia Râm­nicului, ca pe o continuare a vechii mitropolii de la Severin.

Nu poate fi, deci, nici o îndoială, că episcopia Râm­nicului este mai nouă decât mitropolia Severinului şi ea nu poate fi decât o continuare întreruptă a acestei mitropolii.

Dar se naşte o întrebare: cum se va fi prefăcut mitropolitul Antim, întemeietorul mitropoliei de la, Severin, în «Vlădica Eftimie» ctitorul bisericii episcopale şi întemeietorul episcopiei de la Râmnic?

Întrebarea aceasta fiind de o netăgăduită importanţă întru limpezirea originii episcopiei Râmnicului, vom în­cercă, în cele ce urmează, să-i dăm un răspuns în puterea probelor istorice, pe care le cunoaştem.

Numele mitropolitului Antim nu-l găsim în nici unul din documentele episcopiei Râmnicului, nici chiar în po­melnicele cele mari ale ei, măcar că el va fi fost singurul ierarh, care de la început a îngrijit peste 30 de ani, ca păstor al ei, eparhia Severinului devenită mai târziu a Râmnicului.[6] Până la publicarea Actelor Patriarhiei de Constantinopol­ de către Miklosich şi Muller în 1860 şi 1862, nici nu se ştia că mitropolitul Antim al Ungro-Vlahiei fusese mai întâi mitropolit al Severinului; cel mult dacă se ştia, că ar fi fost o mitropolie a Severinului şi un Athanasie, mitropolit de Severin.[7] De asemenea nici unul dintre documentele episcopiei Râmnicului nu cunoaşte pe “Vlădica Eftimie”, care ar fi păstorit cândva aici şi nici în pomelnicele de aici nu se află trecut numele acestui ierarh.[8] Singură tradiţia locală şi pisaniile bisericilor de la Olteni şi episcopie păstrau numele lui «Eftimie», ca «Arhiepiscop al Severinului » ori ca simplu “vlădică” chiar şi chipul său de ctitor al bisericilor celor dintâi de la Olteni şi de la episcopie.[9] Din această pricină nu s-a ştiut nimic hotărât asupra mitropolitului Antim şi unii au crezut că Eftimie este un vlădică al Ungro-Vlahiei de prin secolul XVI.

Cel dintâi, care se ocupă de rostul lui “Vlădica Eftimie” a fost episcopul Râmnicului, Ghenadie. El a crezut, că acest vlădică va fi fost un egumen al mânăstirii Cozia, care, retrăgându-se mai apoi la Râmnic, a ajutat episcopului de atunci, Mihail al II-lea, să zidească biserica de la Olteni şi pe cea episcopală din Râmnic. Pe la 1571 el ajunge mitropolit al ţării, unde stă până la 1588, când se retrage la Olteni, pentru a face loc la această demnitate prietenului şi fostului său patron, Mihail, episcopul de la Râmnic, rămânând ca el să îngrijească de proprie­tăţile şi ctitoria lui de la Olteni. şi toate acestea ni se spune că sunt întemeiate pe baza documentelor episcopiei Râmnicului privitoare la moşiile de la Olteni.[10]

Cunoaştem şi noi toate acele documente citate de Ghenadie Episcopul, şi din studierea lor şi a altor izvoare istorice, cunoscute doar relativ, am ajuns la o altă concluzie.

Nu se poate dovedi cu nimic că «Eftimie» egumenul de la Cozia, s-a retras la Râmnic, unde va fi ajutat pe episcopul Mihail la construcţii de biserici şi nici că va fi ajuns vreodată mitropolit al Ungro-Vlahiei. În două dintre cele 72 de documente privitoare la moşiile episcopiei celei de la Olteni, e vorba de “egumenul Eftimie” căruia episcopul Mihail îi dă un cal pentru complectarea preţului unui ţigan numit “Oprea”, de 1000 de aspri şi pentru care mai numărase încă 600 de aspri unor gealapi, care îl opriseră pe acel ţigan cu gând să-l vândă în Turcia pentru o datorie ce contractase “cu camătă” şi “în vreme de foa­mete”, «Oprea» la acei gealapi. Şi despre acest egumen «Eftimie», se mai spune numai că el înlocuise pe fostul egumen «Dorothei»‚ ce fusese scos din egumenia Coziei.[11] Iar pe un Vlădica Eftimie despre care Ghenadie ne spune că l-a găsit în documente, noi îl găsim numai o singură dată în condicele episcopiei, şi anume într-un hrisov domnesc de la Grigoraşcu Ghica Vodă din 1664, dat mânăstirii Cozia şi altor mânăstiri. Prin acest hrisov se reglementează administraţia averilor mânăstireşti, şi a aşezării egumenilor lor. Această aşezare Grigoraşcu Ghica Vodă o găsise întocmită de alţi Voievozi, ce domniseră înaintea lui, şi îndeosebi de la Mihai Vodă Viteazul, care strânsese sobor mare de arhierei, egumeni şi boieri. La acest sobor a luat parte şi “cinstitul părinte, mitropolitul Vlădica Eftimie”, cel arătat de răposatul episcop Ghenadie.[12] Dar «Vlădica Eftimie», din acest hrisov domnesc, nu poate fi mitropolitul de la 1571-1586, căci el a fost mitropolit în vre­mea lui Mihai Viteazul (1593-1601).

Şi apoi este bine ştiut că Mihail, episcopul Râmnicului, a fost chemat prin 1585-1586 de către Mihnea Vodă Turcitul ca să înlocuiască, nu pe «Vlădica Eftimie», ci pe «Vlădica Serafim», care a fost scos din mitropolie de către acest domn după cum singur spune în pisania unei biserici de la Snagov.[13] Dar chiar dacă am admite că fostul egumen al Coziei ar fi ajuns mitropolit al ţării în vremea arătată de Ghenadie, tot nu-l putem socoti ca ctitor al celor două biserici. De la Râmnic în nici un caz căci, dacă episcopul Mihail ar fi clădit aceste biserici în vremea pe când Eftimie va fi fost numai simplu ieromonah, el n-ar putea să figureze la această ctitorie ca vlădică şi încă în dreapta, cum se vede la Olteni; iar dacă episcopul Mihail şi-ar fi zidit bisericile în vremea când Eftimie se făcuse mitropolit, atunci cum putea să aibă ca ispravnic al clădirilor sale pe însăşi mitropolitul ţării? în afară de acestea, pisania bisericii episcopale de astăzi spune precis: că acest “Vlădică Eftimie” fost “Arhiepiscop al Severinului” nu al Ungro-Vlahiei, iar stampa de la Olteni arată pe «Vlădica Eftimie» cu mult mai bătrân decât episcopul Mihail; deci, cu totul contrar de cum afirmă Ghenadie.

Deci , nu se poate împărtăşi, cu nici un chip, această părere că: «Vlădica Eftimie»‚ pe care tradiţia îl arată ca ctitor al primei biserici episcopale de la Râmnic şi al bisericii de la Olteni, vai fi fost un Vlădică al Ungro-Vlahiei de prin veacul XVI, de vreme ce chiar documentele citate în sprijinul acestei păreri se opun şi nu fac nici o probă doveditoare.

Noi am exprimat mai sus părerea că mitropolitul Antim, Întâiul păstor al mitropoliei de Severin, va fi fost prefăcut de tradiţie în «Vlădica Eftimie» ctitorul întâii biserici episcopale din Râmnic şi chiar întemeietorul acestei episcopii. Această părere o susţinem întemeiaţi pe următoarele probe:

1. Sunetul reprezentat prin litera grecească t cu care se scrie Antim (Antimos), Teodosie (Qeodosios), Athanasie (Atanasos), Teodor (Qeodwr), Teofil (Qeofil), etc., a fost pronunţat totdeauna de români ca “ft”, de aceea se aude: Aftim, Fteodosie, Aftanasie, Fteodor, Fteofil, etc. Deci prefacerea lui Antim în Aftim, Aftimie şi de aici Eftimie nu poate fi exclusă. Această nesiguranţă de nume se vede şi într-un document din 1731,[14] unde întâlnim numele Amtim (Antim) al mitropolitului, care ar fi strămutat arhiepiscopia din Severin la Râmnic.

2. Se ştie că Antim a trecut de la Severin la Argeş ca mitropolit al Ungro-Vlahiei, în 1381, în locul răposatului Hariton. E1 va fi continuat însă să îngrijească cu cele religioase şi eparhia mitropoliei de la Severin până la 1389, când, pentru prima dată, apare Athanasie ca mitropolit al Severinului.[15] Însă mai mult decât atât, el va fi continuat a îngriji de această eparhie şi de la această dată înainte, până la moartea sa, căci succesorul său, Athanasie al Severinului, după toate indiciile va fi stat mai mult la Constantinopol şi foarte rar va fi dat pe la eparhia sa, trăgând de aici numai foloase băneşti.[16] Şi ca să poată face aceasta mai uşor, nu e greu de admis că Antim va fi mutat scaunul de reşedinţă al acestei mitropolii de la Severin la Râmnic, unde îi venea cu mult mai la îndemână, fiind aproape de reşedinţa sa din Argeş, clădind aici şi biserica reşedinţei, care mai târziu a servit şi ca biserică episcopală, până când va fi fost re­făcută.

3. Tradiţia locală socoteşte până azi pe «Vlădica Eftimie» ca întâiul mitropolit de Severin.[17]

În faţa celor de mai sus, se înţelege uşor, de ce tradiţia socoteşte pe Antim sub numele de “Vlădica Eftimie”, ca ctitor al primei biserici episcopale de la Râmnic şi ca cel dintâi păstor de aici; şi de ce noi socotim că Antim, primul mitropolit de Severin, şi nu altul, este “Vlădica Eftimie “ al tradiţiei. Dar mai rămâne de limpezit o altă chestiune: De ce mitropolitul Antim sau “Vlădica Eftimie”, este socotit ca ctitor fondator şi la biserica de la Olteni şi la biserica episcopală din Râmnic? Noi credem că aceasta se poate explica aşa: locul, unde se va fi aşezat prima dată scaunul vechii mitropolii de Severin, până când a fost mutat la Râmnic, şi s-a fi clădit şi prima biserică mitropolitană de aici, de către Antim a fost satul Oltenii.[18] Şi aceasta nu fără cuvânt din partea lui Antim. Întâiul motiv va fi fost, că satul Oltenii era mai ferit şi mai liniştit decât Râmnicul şi deci mai potrivit pentru o reşedinţă călugărească; lucru, ce se observă şi cu alte reşedinţe de scaune arhiereşti. Al doilea, şi cel mai puternic motiv pentru Antim, va fi fost, că Oltenii, fiind aşezaţi în marginea Oltului, in faţa Fedeleşoiului de peste Olt, unde era şi o veche cetăţuie a lui Olea (de la Ulan, care la Mongoli înseamnă prinţ), şi tocmai in gura drumului celui mai drept, ce răspunde de la Argeş aici, fiind şi un vad minunat de trecut Oltul, îi venea cu mult mai la îndemână şi mai aproape decât Râmnicul, putând astfel mai uşor să viziteze, din când în când, reşedinţa eparhiei acesteia, ale cărei afaceri le garanta prin persoana sa. Biserica lui Antim va fi slujit apoi şi pentru noua episcopie a lui Radu cel Mare, până când va fi fost asasinat în ea Radu Vodă de la Afumaţi,[19] când se va fi strămutat provizoriu în vreo episcopiei.[20] Vrednicul episcop Mihail a zidit la Olteni lângă vechea şi părăsita biserică episcopală, însă ceva mai departe de Olt, o nouă bisericuţă şi chilii de şedere cu gând de a avea aici un loc de odihnă la bătrâneţe şi poate şi pentru a-şi odihni şi oasele după moarte, în care scop el cumpărase mai multe vii şi moşii în Olteni. Această bisericuţă fiind privită ca o prefacere a celei vechi zidită de mitropolitul Antim, îl va fi socotit şi pe el ca pe un vechi ctitor fondator scriind aceasta în pisanie şi aşezându-i chipul în biserică, în dreapta, ca al unui mitropolit şi mai bătrân ctitor.

La Râmnic ne fiind o biserică episcopală, sârguitorul episcop Mihail, care negreşit va fi fost de felul lui de prin împrejurimea Râmnicului, va fi pus de a clădit prima biserică episcopală şi alte dependinţe chiar pe locul unde se găseşte până astăzi. Şi aici, ca şi la Olteni, Antim va fi fost socotit ca primul ctitor fondator al bisericii episcopale şi întemeietor al scaunului de aici. De aceea îi va fi aşezat episcopul Mihail şi aici chipul şi îi va fi scris numele în pisanie, păstrându-se până azi, la toate bisericile episcopale, ce s-au zidit mai pe urmă, sub forma «Vlădica Eftimie» al Severinului.

Limpezind chestiunile acestea cu vechea origină a arhiepiscopiei de la Râmnic şi cu “Vlădica Eftimie” primul ctitor al bisericii episcopale de la Râmnic, vom vorbi în cele următoare despre reînfiinţarea acestei vechi arhiepiscopii de Severin sub numirea de episcopie a Râmnicului-Noul Severin.

De la 1401, când mitropolitul Athanasie al Severinului este pomenit pentru ultima dată în Actele patriarhiei de Constantinopol, şi până la 1496, când Radu Vodă cel Mare organiză Biserica Munteniei, nici unul dintre documentele cunoscute până azi nu ne mai vorbesc nimic despre mitropolia Severinului ori, Episcopia Râmnicului. Ceva mai mult, documentele nu pomenesc despre nici o episcopie ori episcop în Muntenia până la această din urmă dată. Cronicile române, deşi sărace şi confuze, fiind întocmite abia târziu, câtre sfârşitul veacului XV şi începutul celui de-al XVI-lea ‚ totuşi ar fi putut spune un cuvânt despre această mitropolie ori episcopie, dacă ar fi existat. Ele tac şi acest scaun arhieresc rămâne într-un întuneric, greu de străbătut, în vreme de o sută, de ani.[21]

Până la alte probe contrarii, noi credem că acest scaun a fost părăsit în acest interval de timp şi afirmaţia noastră o sprijinim pe următoarele considerente: Banatul Severinului a căzut sub Unguri încă din 1376,[22] şi astfel că partea ce mai rămânea Ţării Româneşti din vechea eparhie a mitropoliei de Severin, se micşorase de tot, iar alipirea Olteniei către ţara românească se întărise bine, şi ea nu a mai fost privită ca un corp aparte, ci ca făcând parte integrantă din teritoriul acestei ţări, şi din aceste pricini nu s-a mai simţit nevoia unui mitropolit deosebit pentru această parte. Din contră, se va fi socotit, că se cimentează şi mai bine legăturile între aceste părţi, fiind administrate numai de un mitropolit, şi stăpânite numai de un voievod. Afară de acestea, mitropolitul Atanasie, stând mai mult la Constantinopol, şi eparhia Severinului fiind îngrijită de către mitropolitul de la Argeş, se va fi probat că şi această eparhie poate fi îngrijită tot de către mitropolitul Ungro-Vlahiei şi că nu va mai fi nevoie de un mitropolit al Severinului pe viitor, mai ales că acum egumenii mânăstirilor Vodiţa, Tismana, Cozia, etc., zidite de curând, vor fi ajutat mult mitropolitului în administraţia acestei părţi.

Această stare de lucruri va fi ţinut până la Radu Vodă cel Mare, care a dat o nouă organizaţie bisericii muntene către sfârşitul, veacului XV.

Cel dintâi document cu valoare istorică, care ne vorbeşte despre episcopi în ţara românească, este: «Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, Patriarhul Ţaringradului, care a strălucit în multe patimi şi ispite în Ţaringrad şi în ţara Muntenească, scrisă de chir Gavriil protul, adică mai marele Svetagorei»‚ ce s-a găsit între manuscrisele Tractatelor lui Neagoe Vodă, şi intercalat şi în «Cronica Anonimă».[23]

În acest document se arată că patriarhul Ţaringradului, Nifon, după ce a fost scos din scaunul patriarhal prin meşteşugurile şi vicleşugul diavolului, a fost trimes de Amira, împăratul turcesc, în surghiun la cetatea Odriului. Aici, petrecând viaţă îmbunătăţită, a ieşit vestea bunătăţilor lui peste tot pământul. Pentru care lucru Radu Vodă, domnul ţării româneşti a cerut pe acest Păstor mare de la împăratul turcesc, care făcându-i pe voie, i l-a şi dat. Sosit în ţară, Radu Vodă i-a încredinţat toate pe mână zicându-i: “eu să domnesc, iar tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să fii tată şi Păstor, mie şi tuturor oa­menilor şi solitor oamenilor la Dumnezeu”. Nifon, aflând turma neplecată şi neascultătoare şi biserica «isvrătită» şi cu obiceiuri rele şi nesocotite, făcu un sobor mare cu domnul, cu boierii şi cu toţi clericii şi le grăi de pravilă şi de lege, de tocmirea bisericii şi de dumnezeieştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mânăstiri şi de biserici, şi de alte rânduieli ce trebuia. Apoi pe toate tocmindu-le după pravilă şi potrivit cu aşezământul sfinţilor apostoli “hirotonisi şi doi episcopi şi le dete şi eparhii hotărâte”.[24]

Din cuprinderea acestui document se dovedeşte lămurit că Radu Vodă aduse în ţară pe Nifon, fostul patriarh, socotindu-l om sfânt şi vrednic, îi dete scaunul mitropoliei ţării româneşti şi îl pofti ca să organizeze biserica ţării, care era isvrătită şi cu obiceiurile rele şi nesocotite, după cum o numeşte autorul acestei biografii. Iar Nifon a convocat un sinod şi a hotărât înfiinţarea a două episcopii şi a hirotonit şi episcopi pentru aceste episcopii, hotărându-le eparhii.

Documentul acesta însă, nu lămureşte care anume sunt episcopiile înfiinţate de Nifon şi nici despre care «Radu Vodă» este vorba. Din urmarea documentului, care spune că urmaşul lui Radu Vodă la tronul ţării româneşti a fost «Mihnea, feciorul Dracii armaşul»‚ care a tăiat boierilor «nasurile şi buzele, pe alţii i-a înecat şi pe alţii i-a spânzurat»‚ chiar şi fără proba altor documente, putem lesne înţelege, că acest Radu Vodă este cel cunoscut de istorie cu numele de «Radu cel mare» (1496-1508).[25]

În ce priveşte însă numirile celor două episcopii înfiinţate acum, Cronica lui Şincai citând pe generalul Bauer, ne spune: «Până la Radul cel Mare, care a început a domni la 1496, n-a fost fără numai un prelat sau episcop în toată Valahia, dar domnul acesta, primind sfatul mitropolitului Nifon, a mai făcut două episcopii adică cea de la Râmnic şi cea de la Buzău».[26] De aceeaşi părere cu Şincai sunt şi alţi istorici.[27] De unde se vede destul de lămurit, că noile episcopii înfiinţate în domnia lui Radu Vodă cel Mare sunt: a Râmnicului şi a Buzăului. Şi deci episcopia Râmnicului-Noul Severin este întemeiată de Radu cel Mare, după sfatul mitropolitului Nifon, între anii 1496-1508, de odată cu episcopia Buzăului.

Lămurit rămâne deci faptul că episcopia Râmnicului-Noul Severin este continuarea întreruptă pentru o vreme, a vechii mitropolii de Severin. Cea dintâi şi cea de pe urmă mitropolie a Severinului se înfiinţează la 1370 pentru nişte motive cu anevoie de cunoscut şi durează numai până la 1401, când i se pierde urma, pe scaunul ei stând numai doi mitropoliţi: Antim şi Athanasie. Până la 1496 nu se vede nici urmă de episcopie românească; la această dată, sub Radu Vodă cel Mare, cu ocazia organizării bisericii muntene de către mitropolitul Nifon, se întemeiază cele dintâi episcopii române în Muntenia: a Buzăului şi a Râmnicului. Până la episcopul Mihail ştim prea puţine despre episcopii, ce vor fi păstorit la Râmnic, căci documentele cunoscute tac cu privire la ei.

II. REŞEDINŢA EPISCOPIEI RÂMNICULUI

După cum despre însăşi episcopia Râmnicului nu s-a ştiut nimic lămurit mai ales până la cunoaşterea Actelor Patriarhiei de Constantinopol, tot aşa şi despre reşedinţa ei. S-a crezut de pildă, că această, reşedinţă ar fi fost mai întâi prin nişte sate din Gorj, anume: Brădicenii şi Arcanii; apoi că de aici s-ar fi mutat la Severin; apoi în satul Oltenii, de lângă Râmnicul Vâlcea şi în sfârşit în Râmnicul Vâlcea.[28] O altă tradiţie, mută reşedinţa acestei episcopii de la Severin la Strehaia şi apoi de aici la Râmnic.[29]

Tradiţiile istorice, pot fi clădite şi ele pe câte un fond istoric, care în urma unor cercetări serioase şi îndelungate, pot servi pentru înnodarea firului istoric, atât de mult scurtat în vremurile vechi şi puţin cunoscute nouă. Aşa, de pildă, tradiţia cu scaunul episcopal din Gorj, îşi poate avea explicaţia, prin aceea că, după cum s-a arătat mai sus, în vechime, şi încă cu mult înainte de întemeierea mitropoliei de Severin, se poate ca să-şi fi avut pe acolo reşedinţa vreun episcop, despre care s-a pierdut orice mărturie istorică, sau cel puţin nu se cunoaşte până astăzi o astfel de mărturie. Tot aşa credem că trebuie să fie şi cu tradiţia scaunului episcopal de la Strehaia, ba poate chiar mai puţin decât atât: ea poate fi chiar formată pe baza unor împrejurări istorice, cu totul de altă natură.[30]

Ceea ce putem şti cu siguranţă este că prima reşedinţă a acestei episcopii, când s-a întemeiat pentru prima dată la 1370 ca mitropolie de Severin, a fost Severinul unde în curând va fi fost mutată, pentru unul sau mai multe motive la Râmnic, unde stă şi astăzi. Pentru susţinerea acestei afirmaţii, în afară de cele ce s-au spus mai sus, poate să slujească ca mărturie, însuşi titulatura acestei episcopii, în care se vede numele Râmnicului şi Severinului: Râmnicul-Noul Severin.

La anul 1847, arzând episcopia Râmnicului de marele foc, care a ars oraşul Râmnicul-Vâlcea aproape jumătate, s-au stricat şi clădirile episcopiei împreună şi biserica episcopală, reşedinţa acestei episcopii fiind mutată în oraşul Craiova, unde a stat 9 ani, până la 1856, când au fost gata toate clădirile, o parte reparate, o parte zidite din nou, iar reşedinţa a fost din nou adusă la Râmnic.

III. ÎNTINDEREA JURISDICŢIEI EPISCOPIEI RÂMNICULUI

La început, episcopia Râmnicului, când era mitropolie de Severin, avea toată partea de teritoriu câtă este prinsă între Olt şi Tisa, adică Oltenia şi Timişoara, care se numea atunci Banatul Severinului, ori: « Terra de Seurino-Zevrinensis »‚ «Seweriner Banat»‚ “Szorenyi-Banag”‚ etc.[31]

Mai târziu, Temişoara (o mare parte din Banatul Severinului) rămânând în puterea Ungurilor, episcopiei Râmnicului cu ocazia re întemeierii sale de Radu Vodă cel Mare, îi reveni numai Oltenia, banatul Craiovei, care rămăsese ţării româneşti din vechiul banat de Severin. Şincai spune că episcopiei Râmnicului, odată cu întemeierea ei, i s-au dat cele cinci judeţe din dreapta Oltului: Vâlcea, Gorjul, Mehedinţul, Doljul şi Romanaţul.[32] Aceasta a fost întinderea jurisdicţiei sale, după ce a suferit o ştirbitură a acestei întinderi pentru câţiva ani mai mult nominal, în folosul unei noi şi ocazionale creaţii: Episcopia Strehaia din 1673.[33]

Prin decretul Marii Adunări Naţionale din 5 februarie 1949, s-a desfiinţat organizarea canonică a cultului ortodox pe eparhii, iar fosta episcopie de pe malul stâng al Oltului -Episcopia Argeşului- păstorită de 22 de vlădici atestaţi documentar, ca şi fosta episcopie din dreapta Oltului -Episcopia Râmnicului Noul Severin- ocârmuită de un număr de 41 de vlădici, s-au contopit într-un singur organ administrativ pentru a rezolva mai cu uşurinţă eventualele probleme şi a-şi îndeplini astfel cu succes menirea ei de purificatoare a sufletelor.[34]

IV. EPISCOPII RÂMNICULUI. ŞIRUL LOR CRONOLOGIC

Dintru început a lipsit Bisericii noastre o condică, în care să se înscrie actul şi data alegerii ierarhilor ei. De aceea astăzi este foarte greu, ba chiar peste putinţă de a stabili în chip hotărât şirul cronologic al ierarhilor, care au păstorit în diferitele eparhii bisericeşti până la înfiinţarea “Condicei Sfinte”.

Până la episcopul Serafim, care a fost cel dintâi episcop de Râmnic, înscris în Condica Sfântă în 21 Martie 1668, vechile pomelnice ale episcopiei de Râmnic ne dau numele a 20 de episcopi, ce ar fi păstorit la Râmnic fără însă a ne arătă altceva mai mult. Documentele episcopiei, câte cunoaştem până azi, dau lămuriri destul de slabe pentru prea puţini dintre ei, fără să precizeze nimic. Aşa că despre aceşti 20 de episcopi de Râmnic ştim foarte puţine.

S-au făcut încercări de a se stabili un şir cronologic al acestor dintâi 20 de episcopi, dar listele care ni s-au dat au fost greşite.[35] De la episcopul Serafim înainte lucrul devine mai uşor, căci de aici încolo, Condica Sfântă arată data alegerii fiecărui episcop, cu puţine excepţii.

Noi vom împărţi numărul total al episcopilor de Râmnic în trei grupe: prima grupă cuprinde şirul episcopilor de la început şi până la înfiinţarea Condicei Sfinte, aşa cum ni-l dau pomelnicele cele vechi ale episcopiei, grupa a doua va cuprinde şirul episcopilor de la înfiinţarea Condicii Sfinte şi până la 1897, cum ni-l prezintă numita Condică şi documentele, iar grupa a treia va fi reprezentată de şirul episcopilor de la Atanasie Mironescu inclusiv, şi până în zilele noastre.

Întâia grupă (1370-1667) cuprinde următorii 20 de episcopi:

Ilarion I, Ioasaf, Leontie, Paisie, Iosif I, Prohor, Grigorie I, Sava, Onufrie, Mihail I, Efrem I, Mihail II, Daniil, Luca, Grigorie II, Teofil I, Efrem II, Teofil II, Ignatie I Sârbul, Dionisie şi Ignatie II Grecul.

La această grupă trebuie să mai adăugăm pe episcopul ­Leontie, care nu este trecut în pomelnicele episcopiei, dar despre care documentele vorbesc lămurit, cum vom vedea mai departe.

A doua grupă (1668-1897) cuprinde tot 20 de episcopi, care sunt:

Serafim, Varlaam, Ştefan, Ilarion II, Antim Ivireanul, Damaschin, Ştefan, Inochentie, Climent, Grigorie III, Partenie, Chesarie, Filaret, Nectarie, Galaction, Neofit, Calinic, Atanasie I, Iosif II, Ghenadie şi Atanasie II.

A treia grupă (1898-2002) cuprinde şapte episcopi: Atanasie Mironescu, Ghenadie Georgescu, Sofronie Vulpescu, Antim Petrescu, Vartolomeu Stănescu, Iosif Gafton, şi Gherasim Piteşteanul.

a). EPISCOPII DIN GRUPA ÎNTÂI

Episcopi necunoscuţi de documente

Între cei 20 de episcopi, arătaţi în grupa întâi, sunt 11, despre care documentele nu fac absolut nici o menţiune; vorbim de documentele episcopiei Râmnicului, pe care le cunoaştem noi. Numele lor figurează între episcopii, care au păstorit de la început eparhia Râmnicului.

Aceştia sunt: Ilarion I, Ioasaf, Iosif I, Prohor, Grigorie I, Sava, Onufrie, Mihail I, Daniil, Luca şi Grigorie II.

ANTIM CRITOPOL (1370-1381)

Acest ierarh, grec de origine, cu numele de Daniil Criptopol, a fost dicheofilax al Patriarhiei de Constantinopol. Prin anul 1369 el a fost trimis în Ţara Românească să cerceteze pricina pentru care Iachint, mitropolitul de la Argeş, n-a participat la şedinţele Sinodului patriarhal de la Ţaringrad, precum şi temeinicia învinuirilor ce i se aduceau de unele persoane. Rămâne în ţara noastră până în vara anului 1370 şi se convinge că acuzele aduse bătrânului ierarh argeşean nu sunt întemeiate. După aceasta pleacă Ia Constantinopol, unde, probabil, se călugăreşte, luând numele de Antim şi unde, în toamna aceluiaşi an, 1370, este hirotonit arhiereu-mitropolit al Mitropoliei Severinului, atunci înfiinţată. Actul de numire menţionează că el era „bărbat vrednic de laudă, cucernic, virtuos, destoinic, cu harul lui Hristos, potrivit pentru această mare vrednicie şi deosebit prin înţelegere şi virtute”.

Către sfârşitul anului 1370, el a venit în ţară pentru a lua conducerea eparhiei ce i se încredinţase. Documentele menţionează participarea mitropolitului de Severin la şedinţele sinodului patriarhal din Constantinopol, între anii 1379-1380. În fruntea eparhiei rămâne doar până în 1381, anul morţii mitropolitului Hariton al Ungro-Vlahiei când este strămutat în scaunul de la Argeş. A condus această eparhie timp de peste două decenii, până când şi-a dat obştescul sfârşit. A fost probabil îngropat la Argeş, în jurul Vechii Mitropolii.

ATANASIE (1382 - (?) - C. 1403)

Urmaşul lui Antim, Atanasie, de asemenea grec, a fost trimis desigur, tot de Patriarhia de Constantinopol. Din lipsă de izvoare, nu se ştie cu precizie, data începerii păstoriei sale. Unii apreciază, fără temei însă, că a fost mai întâi hirotonit arhiereu pe seama mitropoliei de la Argeş prin anul 1389, odată cu îmbolnăvirea titularului de aici, Antim, şi că numai la însă­nătoşirea acestuia a fost trimis la Severin şi apoi la Argeş. Considerăm mai degrabă că Atanasie a urcat treptele scaunului mitropolitan de la Severin la scurtă vreme după rămânerea lui vacantă în anul 1381, deoarece atât conducerea statului muntean cât şi patriarhia de Constantinopol au socotit necesară menţinerea acestei eparhii sub o conducere efectivă, în condiţiile continuării ofensivei catolice. De altfel, un document relativ recent vorbeşte despre vlădica Atanasie în scaunul Severinului, în anul 1387.

Ceea ce priveşte obiecţia conform căreia mitropolitul Atanasie n-a putut păstori la Severin înainte de anul 1389, căci numele lui nu se află pomenit în “Acta Patriarchatus Constantinopolitani”, până în acest an, se poate răspunde că este neîntemeiată, deoarece nu este sigur că amintita colecţie păstrează toate actele emise de patriarhia ecumenică în acei ani. De asemenea, este posibil ca din dorinţa de a nu lăsa biserica românească un oarecare timp fără ierarh, cei doi prelaţi de la Argeş şi Severin să fi convenit să participe la şedinţele sinodului patriarhal din Constantinopol cu rândul, iniţial, în primii ani ai decadei a noua din secolul al XIV-lea, vlădica Antim ca mai vechi în hirotonie şi funcţie.

Spre sfârşitul anului 1388 şi începutul anului următor, mitropolitul Atanasie de la Severin a manifestat grijă faţă de treburile mitropoliei de la Argeş, căci vlădica Antim, greu bolnav, intrase în marea schimă. Acest lucru a dus la înscrierea numelui său în pomelnicul mitropoliţilor Ungro-Vlahiei şi nu în faptul că el a fost hirotonit pentru scaunul Mitropoliei de la Argeş sau că după moartea lui Antim i-a luat locul la conducerea mitropoliei Ungro-Vlahiei.

Începând din anul 1 389, vlădica Atanasie al Severinului participă la şedinţele sinodului patriarhal din Constantinopol. O serie de documente din iulie 1389, 6 noiembrie 1396, ianuarie 1397 şi altele din anii 1400 şi 1401 îl pomenesc nominal sau amintindu-l numai eparhia Ungro-Vlahia despre Severin”, ori „o parte din Ungro-Vlahia de către Severin”.

Alături de vlădica Antim, mitropolitul Severinului Atanasie apare ca martor într-un act intern din 8 ianuarie 1392, pe care Mircea cel Bătrân (1386-1418) l-a dat ctitoriei sale, Cozia.

Prezenţa lui în fruntea mitropoliei din dreapta Oltului este semna-lată şi în ultimele luni ale anului 1403.

Mult timp după aceasta actele nu-l mai amintesc, probabil ca urmare a morţii sale. Cu el dispare şi ultimul ierarh al Severinului atestat documentar.

Lipsa de izvoare nu ne permite să afirmăm că ierarhul nostru a mai avut vreun urmaş la conducerea mitropoliei Severinului. De altfel, nici eparhia sa nu a mai dăinuit mult, căci în anul 1419, după moartea lui Mircea cel Bătrân, ungurii au cucerit Severinul şi odată cu aceasta au pus capăt existenţei mitropoliei de aici. Istoricul Nicolae Dobrescu presupune, poate nu fără dreptate, că ierarhul ce va fi fost prin 1419 la Severin, se va „fi refugiat pe pământ stăpânit de domni români: în vreun centru bisericesc din Oltenia ca: Tismana sau Cozia, ori poate şi la Strehaia, şi că s-ar putea ca acesta să fi avut şi urmaşi, care, purtându-i cel puţin titlul, perpetuau amintirea despre această Eparhie”. Şi amintirea ei într-adevăr s-a păstrat, căci, cum se ştie, la începutul secolului al XVI-lea, reorganizându-se Biserica Tării Româneşti, s-a creat şi o episcopie în Oltenia căreia i s-a adăugat şi titlul de “a Noului Severin”.

Ca întindere, noua episcopie a Râmnicului cuprindea, fără îndoială, teritoriul vechii mitropolii a Severinului, adică cele cinci judeţe din dreapta Oltului, peste care, în timpul existenţei sale, şi-a exercitat jurisdicţia canonica.

Reşedinţa noii episcopii, numită chiar din secolul al XVI-lea „a Nou­lui Severin” - ceea ce, aminteşte vechea organizare bisericească a Olteniei - s-a fixat în oraşul Râmnic, la biserica Sfântul Nicolae, ctitorită la început, foarte probabil, de Voievodul Dan I (1384-1386), fratele lui Mircea cel Bătrân. Poate că s-a ales acest oraş pentru ca în viitor reşedinţa episcopală de aici să fie protejată de năvălirile turceşti îndreptate deseori spre partea de jos a Olteniei.

Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea s-a încercat stabilirea reşedinţei episcopale la Craiova - unde rezida şi căpetenia politică a Olteniei - episcopului fiindu-i destinate drept locuinţă casele băniei din acest oraş, iar ca biserică episcopală biserica Sfântul Dumitru. Acest plan nu s-a înfăptuit. Aproape un secol mai târziu, în anul 1847, arzând reşedinţa episcopală împreună cu biserica, episcopia Râmnicului a fost mutată Ia Craiova, unde a rămas până în anul 1856, când Sfântul Calinic, terminând de reparat şi înnoit reşedinţa din Râmnic, a readus aici scaunul episcopal ce fusese mutat la Craiova.

Începând din primii ani ai secolului al XVI-lea şi până în zilele noastre episcopia Râmnicului, care la întemeierea sa în timpul domniei lui Radu cel Mare, a însemnat o nouă etapă în viaţa bisericească organizată a Olteniei, a funcţionat fără întrerupere.

Cât priveşte stabilirea şirului de episcopi râmniceni precizăm că, în stadiul actual al cercetărilor, el este imposibil de întocmit pentru primele două-trei decenii din viaţa cea nouă a eparhiei Olteniei. După cum s-a văzut, viaţa Sfântului Nifon ne aminteşte şi numele episcopului hirotonit pe seama acestei eparhii, iar pomelnicul ei, deşi menţionează o serie de nume de ierarhi în partea introductivă, nu dă nici o indicaţie, oricât de sumară, cu privire la timpul şi locul păstoriei lor. Simpla consemnare a 10-15 nume, nu ajută la nimic la întocmirea unei liste a episcopilor Râmnicului, care să poată fi susţinută şi de alte mărturii documentare. O parte din numele din pomelnic pot fi atribuite şi altor ierarhi români, care au funcţionat probabil înainte de anul 1503 şi chiar unora din prelaţii străini cai-e au petrecut un timp oarecare în cuprinsul acestei eparhii, cum a fost, de pildă, mitropolitul de Vidin, Daniil, în secolul al XIV-lea. Prelaţii Ilarion, Iosif, Grigorie, Daniil şi Luca, trecuţi în prima parte a pomelnicului, pot fi mitropoliţii Ungro-Vlahiei, în timp ce Ioasaf, aflat pe locul al II-lea şi transcris probabil din pomelnicul Tismanei, poate fi un fost mitropolit de Vidin ce îndeplinea sarcini culturale în vremea când Anca, fiica lui Alexandru Basarab (t 1364), era prinţesă acolo.

Cu privire la identificarea primilor doi ierarhi, Ilarion şi Ioasaf din pomelnicul episcopiei, este posibilă şi următoarea presupunere: ca şi în cazul pomelnicului mitropoliei Ungro-Vlahiei, s-ar putea ca şi cel al episcopiei de Râmnic să nu fi fost întocmit chiar în clipa creării ei, ci ceva mai târziu, probabil în timpul păstoriei mitropolitului Tării Româneşti, Ilarion (c. 1523-1526).

În acest caz, primul ierarh de aici, Ilarion ar putea fi însuşi mitropolitul Ungro-Vlahiei, al cărui sufragan era episcopul Râmnicului, iar cel de-al doilea episcopul râmnicean din acel timp. Despre acesta din urmă nu se poate spune însă că a fost primul sau numai unul dintre cei dintâi episcopi ai acestei eparhii.

Ceilalţi patru până la cinci ierarhi din cea dintâi parte a pomelnicului, ale căror nume nu se întâlnesc în pomelnicele altor instituţii bisericeşti din ţară, au putut cârmui această episcopie în perioada care n-a fost consemnată în documentele cunoscute în prezent, mai cu seamă în secolul al XVI-lea. Fireşte că acestea sunt deocamdată simple presupuneri, problema identificării a mai bine de 10 prelaţi trecuţi în prima parte a pomelnicului episcopiei Râmnicului rămânând în continuare deschisă.

Unii consideră că cel dintâi episcop al Râmnicului, hirotonit chiar de patriarhul Nifon în anul 1503, a fost Maxim Brancovici, aflat atunci în ţară şi ajuns prin 1504 mitropolit al Ungro-Vlahiei. Observăm însă că numele lui nu se află trecut în pomelnicul episcopiei, deşi aici figurează o serie de ierarhi care se pare că n-au avut nici o legătură cu instituţia bisericească de peste Olt.

Primul episcop râmnicean pomenit în documentele vremii este Leontie.

Episcopul Leontie (1532-1534?).

Atât pomelnicele episcopiei, cât şi ale altor mânăstiri din eparhie, care ne dau numele episcopilor de Râmnic, nu pomenesc numele vreunui episcop de Râmnic cu numele de Leontie. Cu toate acestea, între documentele episcopiei de Râmnic se află un document care pomeneşte de şase ori şi foarte lămurit numele episcopului Leontie. Acest document este un hrisov domnesc de la Vintilă Vodă dat episcopiei Râmnicului, prin care îi întăreşte stăpânirea peste mai multe locuri şi părţi de moşii, şi are data: 1 aprilie 1535.[36] Documentul însă nu se dă episcopului Leontie, ci episcopului Paisie, care era în scaunul episcopiei Râmnicului la 1535, după cum foarte lămurit spune documentul. Episcopul Leontie se pomeneşte în acest document ca unul care cumpărase mai dinainte proprietăţi pe seama episcopiei şi pe care le confirmă hrisovul de faţă.

Leontie, cumpără pe seama episcopiei cinci bucăţi de moşie, şi răscumpără de la Domnie o a şasea bucată, numărând pe ele în sumă totală 5.602 aspri. Iar prin faptul că acest hrisov, din 1535, întăreşte.

Când va fi păstorit însă, nu se poate ştii, fiindcă nici acest document şi nici altele, din câte cunoaştem, nu ne dau vre-o altă lămurire. Ne mulţumim deci, în puterea celor de mai sus, a arăta, că la Râmnic a păstorit un episcop Leontie, pe care documentele îl arată, dar pomelnicele nu-l pomenesc.

Episcopul Paisie (1534?, 1535, 1540- )

Numele acestui episcop îl aflăm numai într-unul dintre documentele episcopiei Râmnicului, şi anume în hrisovul lui Vintilă Vodă, din 7043 (1535), referitor la proprietăţile episcopiei Râmnicului din Comanca de Munte şi despre care s-a vorbit şi la episcopul Leontie. Prin acest document, Vintilă Vodă, întăreşte “episco­piei Râmnicului şi a cinstitului părintelui episcop chir Paisie, cum ca să-i fie ocină în Posni, din partea lui Fiiat, i a lui Vlăsan a treia parte. Pentru că au venit feciorii lui Fiiat înaintea Domnii meale de au închinat sfintei episcopii din părţile lor a treia parte, însă de a lor bunăvoie”.[37] Alte documente nu mai vorbesc nimic referitor la acest episcop. Dacă am admite însă că el ar fi păstorit şi în anul următor 1536, apoi am putea să admitem că acest episcop va fi fost chemat de « Giura Logofătul »‚ ca să-i târnosească noua lui ctitorie, biserica schitului Stăneştii, isprăvită în acest an.[38]

Între Paisie şi Mihail II a mai fost un episcop al Râmnicului, pe care l-a ucis Mircea Vodă Ciobanul în a doua sa domnie, când convocă o adunare de boieri şi clerici. «În ziua de 3 Martie (1558), zice Fotino, Stănică Vornicul şi cu toţi ceilalţi boieri din emigraţi, doi episcopi, toţi egumenii, arhimandriţii şi o mulţime de călugări se adunară la palat. Atunci, deodată, intrară sbirii tiranului cu săbiile goale şi au măcelărit pe toţi, mari şi mici».[39] Din alte documente, se vede că un Atanasie, episcop din Valahia, umblă prin Transilvania, ca trimis la guvernul de acolo în solie de Radu Vodă Mircea, rivalul lui Mircea Ciobanul.[40] Nu se poate stabili dacă era Atanasie episcop al Râmnicului sau al Buzăului. Probabil însă că el a fost unul din cei doi episcopi ucişi împreună cu alţi clerici şi cu boierii veniţi în ţară, când i-a chemat Mircea Vodă.

Episcopul Mihail II (1568?-1586).

Acest episcop Mihail, pe care noi l-am numit al II-lea, este cel dintâi dintre episcopii Râmnicului, despre care documentele vorbesc mai lămurit, dându-ne multe amănunte din viaţa sa de călugăr, de episcop al Râmnicului şi de mitropolit al ţării.

În afară de pomelnicele episcopiei, de stampe şi pisanii de biserici, de tradiţie, etc., între documentele episcopiei Râmnicului găsim 10, care vorbesc despre acest cuvios şi muncitor prelat.[41]

Acest episcop va fi fost de prin părţile Râmnicului sau ale Coziei, sau poate chiar din satul Oltenii de lângă Râmnicu-Vâlcea, deoarece încă de pe când era călugăr, îl vedem cumpărând ocine, moşii, vii, ţigani, etc. , în satul 0ltenii cu « asprii sfinţiei sale »‚ pe care îi avea din agoni­seala părinţilor sfinţiei sale, pentru ca să-I fie oarecând loc de odihnă ». [42]

Metania lui va fi fost mânăstirea Cozia, din care ieşiră mai mulţi vlădici, sau poate chiar episcopia Râmnicului; căci el va fi trăit multă vreme la metohul din Olteni, unde fusese odată însăşi episcopia Râmnicului, pe care apoi Mihail l-a rezidit şi l-a înzestrat cu multe averi mişcătoare şi nemişcătoare.

Documentele episcopiei de Râmnic, ne arată pe Mihail şi ca episcop al Râmnicului, şi ca mitropolit al ţării, dar ele nu precizează data suirii lui în aceste scaune, şi nici cât va fi păstorit la Râmnic, şi nici cât va fi arhi păstorit la Târgovişte.

Cel dintâi document, care ne arată pe Mihail ca episcop al Râmnicului, este un hrisov al lui Mihnea Vodă Turcitul, prin care confirmă “părintelui episcop chir Mihail Râmniceanul”, stăpânirea peste mai multe ocine, părţi de moşie, vii şi locuri în Olteni, ce le avea cumpărate «încă de mai înainte vreme, în zilele Mircii Vodă».[43]

Documentul acesta are drept dată: “Ghenar 10, leat z. . . ”. Cifra z. . . a fost luată ca drept un an complect şi astfel s-a arătat că acest document este de la 7000 (1492) şi deci că episcopul Mihail a păstorit la Râmnic pe la 1492.[44] Această greşeală, care împinge înapoi pe Mihail cu aproape un veac şi-l pune să păstorească la Râmnic, când nici nu exista aici episcopie, s-ar fi putut foarte uşor evita, observând mai întâi că după z. . . sunt mai multe puncte, ceea ce arată că anul nu este scris complect, din pricină că originalul va fi fost stricat ori piserul n-a putut citi bine în original; şi în al doilea rând băgând de seamă că la 1492 nu am avut nici un Mihnea ca domn al ţării. Mai târziu s-a considerat că acest document poate fi datat în perioada dintre anii 1545 şi 1550.[45] Cu toate acestea documentul este destul de clar şi ne spune că Mihnea Vodă, cel ce dăruieşte acest hrisov, era: «feciorul marelui şi prea bunului Alexandru Voievod».[46] Şi deci că acest Mihnea Vodă nu era decât cel cunoscut de Istorie sub numele de Turcitul, care a domnit în două rânduri: 1577-1583 şi 1585-1590.

Aşadar documentul trebuie să fi avut în original o dată posterioară lui 1577. Se pune însă întrebarea: în care din cele două domnii ale sale va fi dat acest hrisov Mihnea Vodă? Mihail cumpărase ocine şi moşii în Olteni în vremea lui Mircea Vodă Ciobanul; iar din cuprin­sul altui document se vede că Mihail cumpărase acele ocine şi moşii în vremea în care n-a fost episcop.[47] Deci Mihail, în vremea lui Mircea Vodă Ciobanul, era călugăr, poate ieromonah, trăitor la metohul din Olteni, ocupându-se cu pravila călugărească şi cu cumpărări de ocine, vii şi moşii. Şi fiindcă ştim că crudul Mircea Vodă Ciobanul în a treia domnie a sa, şi anume în ziua de Bobotează, la 1558, a ucis mulţime de boieri şi împreună şi pe cei doi episcopi ai ţării,[48] nu ar fi lucru cu neputinţă de crezut că Mihail ar fi fost ridicat la episcopat de însuşi crudul Mircea Vodă Ciobanul, în locul episcopului ucis. Nimic sigur însă. Până când va fi păstorit episcopul Mihail la Râmnic? Precis nu putem răspunde decât numai că el se va fi făcut mitropolit în a doua domnie a lui Mihnea Vodă Turcitul şi anume în 1586.

Arhipăstoria sa se poate aşeza între anii 1586 şi 1592. Într-adevăr, el a fost ridicat la treapta de mitropolit al ţării în timpul celei de a doua domnii a lui Mihnea Vodă Turcitul în anul 1586. De la acest an înainte, toate documentele, în interval de 6 ani, îl numesc: «Vlădica Mihail»; iar din anul 1592 (7100, Mart. 7) avem o carte de blestem a patriarhului Irimia al Ţari­ngradului, în care se vorbeşte de “răposatul Vlădică Mihail”.[49] Din aceasta reiese că mitropolitul Mihail era mort pe la începutul anului civil 1592, şi deci va fi trăit ca mitropolit 5-6 ani.

Unde va fi fost îngropat trupul acestui cuvios şi muncitor prelat nu se poate ştii, după cum nu se ştie nici unde îşi va fi dat obştescul său sfârşit. Dar nu e de mirare că el să se fi retras, cu puţin mai înainte de pristăvirea sa, la ctitoria, lui de la Olteni şi trupul lui să-i fi fost îngropat aici ca o ultimă şi pioasă dorinţă a lui.

În vremea păstoriei sale de la Râmnic, episcopul Mihail zideşte biserica episcopală de aici, pe locul unde se gă­seşte până astăzi, împreună şi toate dependinţele ei, având ca model mitropolia cea veche din Târgovişte. Tot de el este zidit şi schitul de la Olteni, înzestrându-l cu moşii, ocine, vii, locuri de arătură, mori, ţigani şi altele, pe care îl şi închină ca metoh episcopiei.

Pe lângă cumpărăturile făcute de Mihail episcopul în Olteni, Bujoreni şi în câmpul Râmnicului, apoi el mai cumpără în vremea păstoriei sale « ocină în câmpul Radomirului, partea lui Anghel toată, aspri 500, ot Armeanca Diaconeasa, părţile ot Boanta toate şi în Groşani toate, şi cu viile din câmpul Radomirului », pe care le închină schitului Boarta, care a fost metoh episcopiei Râmnicului.

Episcopia Râmnicului, pe lângă clădirile sale şi altele, mai câştigă în vremea păstoriei episcopului Mihail, următoarele schituri, cu toate averile lor:

a). Schitul Oltenii, pe care l-a închinat însăşi episcopul Mihail, care a fost ctitorul fondator şi înzestrătorul acestui schit. Actul lui de închinare lipseşte, dar ne­greşit el trebuie să fi fost; căci toate actele şi documentele privitoare la proprietăţile acestui schit s-au aflat în stăpânirea episcopiei şi au fost transcrise în condicile sale.

b) Schitul Dobruşa pe care îl închină ca metoh episcopiei, jupâneasa Stanca şi soţul ei Radu, fost mare armaş, în 23 Aprilie 1586, în vremea când Mihail va fi fost tot episcop la Râmnic.

c) Schitul Boanta, Am văzut că epis­copul Mihail a cumpărat ocine şi vii, cam pe la 1580, şi le-a închinat acestui schit, ceea ce n-ar fi făcut, dacă schitul n-ar fi devenit metoh în vremea păstoriei lui.

În sfârşit, tot în vremea păstoriei acestui episcop, anume în 25 ianuarie 1578, se închină episcopiei Râmnicului, prin hrisov domnesc de la Mihnea Vodă Turcitul, moşia «Copăcelul», din judeţul Vâlcea, de către: jupân Mitrea vel Vistiear şi jupâneasa lui, Neaga..., ca să fie întru veşnica pomenire lor şi părinţilor săi, şi să fie numele lor scris[e] la pomelnicul ctitorilor».[50]

Şi ca să încheiem despre episcopul Râmnicului, Mihail II, vom mai spune, că despre el vorbesc pisaniile bisericilor: de la Olteni şi episcopia Râmnicului.

În biserica de la Olteni s-a păstrat în pictură murală, până mai acum o vreme, chipul acestui episcop împreună cu al Vlădicăi Eftimie­ după care s-a luat copie, care se păstrează în muzeul de picturi al episcopiei Râmnicului.

Episcopul Efrem I (1586?-1593?).[51]

Cine va fi urmat episcopului Mihail, în scaunul episcopiei Râmnicului, nu putem ştii. Dacă va fi urmat episcopul Efrem I, sau alt episcop, noi nu ştim, de vreme ce episcopul Efrem I apare în documentele episcopiei Râmnicului tocmai în 1591.

Într-adevăr, cel dintâi document privitor la acest episcop, este un act de închinare, prin care «jupâneasa Sora, a răposat[ului] Udrişte Postelnicul ot Drăgoieşti i jupan Radul Postelnic[ul], i Socol Comisul, i Stanciul lo­gofătul, ot Zătreani», închină episcopiei de Râmnic moşia de la « Voinigeşti » şi satul Ogrinii din Argeş. Documentul poartă data 25 mai 1590.[52]

În acest document, nu se numeşte episcopul, care păstorea la scaunul episcopiei de Râmnic dar dintr-un alt document se poate foarte bine dovedi, că actul de danie de mai sus, a fost dat la mâna episcopului Efrem, care păstorea atunci la Râmnic.

Acest document este un hrisov domnesc dat de Mihnea Vodă Turcitul episcopiei de la Râmnic, la 29 decembrie 1591, prin care îi confirmă stăpânirea, printre altele, şi a proprietăţilor cuprinse în actul de în­chinare de mai sus. Şi iată ce citim în el, referitor la acest act de închinare: “Iar apoi jupâneasa Sora, şi Radul Postelnic[ul], şi Socol Comisu[l], şi Stanciul Logof[ătul] de la Zatreani, ei au venit singuri în sfânta şi dumnezăiasca episcopie de la, Râbnic înaintea prea cinstitului părin­telui episcopului Chir Efrem, de au dat şi au adaos aceste mai sus zise sate şi moşii: Voinigeştii şi Ogrinii, şi s-au scris singuri în sfântul pomealnic, cu toată rudenia lor, să le fie veacinică pomenire lor şi tuturor rudeniilor lor şi părinţilor lor “.[53]

Din textul citat mai sus, se vede foarte lămurit, că la 1590, când se face actul de danie al proprietăţilor Voi­nigeştii şi Ogrinii, păstorea la Râmnic episcopul Efrem, pe care noi l-am numit Efrem I.

Tot din cuprinsul acestui hrisov domnesc se dovedeşte că el a fost dat la mâna «prea cinstitului părintelui arhiepiscopului chir Efrem de la Râbnic»,[54] ceea ce dovedeşte că în 1591, data hrisovului, păstorea la episcopia Râmnicului tot acest episcop, Efrem I. Cât timp va fi păstorit acest episcop la Râmnic, nu putem ştii.

Episcopul Teofil I (1594-1601?).

Lui Efrem I, îi urmează la scaunul episcopiei Râmnicului, Teofil I. Anul suirii lui pe scaunul episcopal însă nu-l putem cunoaşte. În tot cazul, el nu se va fi făcut episcop înainte de 1592; căci în luna Martie 20 a acestui an el era egumen la metohul episcopiei de la Olteni şi în această calitate el câştigă un hrisov domnesc de la Ştefan Vodă Surdul, prin care se întăreşte «sfintei mânăstiri de la Olteni» şi «părintelui egumen Teofil» stăpânirea peste mai multe moşii în: Bojoreni, Olteni, Sumbotin, etc.[55]

Iată acum şi documentele în care apare Teofil ca episcop de Râmnic: Pe la începutul războaielor lui Mihai Viteazul cu Turcii (1594-95), ţara fiind sărăcită, se gândi că numai mânăstirile îi pot procura banii necesari pentru cheltuielile războaielor şi hotărî ca să le facă unele uşurări şi scutiri de dajdii, dar mai ales să le apere de jafurile călugărilor greci, ce năvăleau cu grămada prin mânăstiri. În acest scop, el convocă sobor mare compus din boierii ţării, din mitropolit, episcop şi din egumenii mânăstirilor. Între episcopi figurează şi «Teofil de la Râmnic».

Dar, spre o mai bună lămurire, cităm pasajul unui hrisov domnesc referitor la cele ce de mai sus: «Văzând răposat[ul] Mihaiu voievod sfi[n]tele m[ă]n[ă]stiri căzând în multă slăbiciune au strâns sobor şi au socotit împreună, cu cinstitul părintele mitropolitul Vl[ă]d[i]ca Eftemie şi cu amândoi ep[i]scopii, Teofil de la Râmnic şi Luca de la Buzău, şi cu toţi părinţii egumeni şi preoţii şi călugării şi cu toţi dregătorii

şi cu tot sfatul domniei lui. Cu aceştia au socotit şi au dat tuturor sf[i]telor m[ă]n[â]stiri ca să aibă bună pace şi răpaos şi au iertat domnia lui, şi au lăsat toate greutăţile şi dăjdiie deasupra sfintelor m[ă]n[â]stiri.

Prin anii 1595, Mihai Vodă, aşteptându-se la o apropiată şi serioasă campanie cu turcii, a căutat să intre în legături de prietenie cu ţările vecine, în care scop el trimite soli la toate curţile. La Sigismund Batori, prinţul Transilvaniei, trimite pe mitropolitul ţării, Eftimie, cei doi episcopi ai ţării şi cu alţi boieri.[56] Între aceşti doi episcopi a fost negreşit şi episcopul Teofil I al Râmnicului.

În anul 1597, luna April 20, episcopia Râm­nicului, prin episcopul ei, Teofil I este chemată în judecată înaintea divanului domnesc de către «Dumitru a lui Anghel», care cere episcopiei o despăgubire de 300 aspri, pe care îi datorau ctitorii, care închinaseră episcopiei moşia Cornetul din Argeş, cu act de ipotecă asupra acestei moşii.

Tot episcopul Teofil I, capătă iarăşi de la Mihai Vodă Viteazul, un alt hrisov domnesc dat în « Târgovişte » la 30 iunie 1599‚ prin care se întăreşte episcopiei stăpânirea peste: “moşiile şi moştenirile, şi satele şi sălaşele de ţigani ale monahiei anume Maria din Drăgăşani, pentru că le-au închinat ea şi le-au dat de bună voea sa la sfânta episcopie încă mai de nainte vreame, iar după aceea când o au făcut călugăriţă cinstitul şi prea sfinţitul arhiepiscop chir Teofil al Râmnicului, şi o au îmbrăcat-o în cinul cel mare călugăresc, ea atuncea au dat cărţile de moşie şi de moştenire toate la mâna cinstitului părinte”.[57]

Alte documente ale episcopiei Râmnicului nu mai vorbesc despre acest episcop. El pare a fi păstorit numai în vremea domniei lui Mihai Vodă Viteazul şi poate tot el va fi fost episcopul, care a îmbrăcat în haina călugăriei pe Teodora, mama lui Mihai Viteazul, dându-i numele Teofana.

Episcopul Efrem II (1601?-1613).[58]

Cel dintâi document, pe care îl cunoaştem, referitor la acest episcop, este un zapis din anul 1606, prin care Dragomir vinde ocină la Hotărani. Între martori figurează, între alţi boieri alături de egumenul de la Bistriţa şi episcopul Efrem din Râmnic.[59]

Alt document cunoscut este un hrisov din « 5 August 1609», dat de Radu Şerban Basarab Voievod, sfintei şi dumnezeieştii ep[i]scopii din Râmnic, şi «părin­telui episcopului chir Efrem »‚ prin care le întăreşte stăpânirea peste o parte oarecare din moşia Bojoreni. Un al doilea şi ultimul document, pe care îl mai cunoaştem

şi în care se pomeneşte numele acestui episcop, este tot un hrisov domnesc de la acelaşi voievod: Radu Şerban Basarab. El are data: 1 Mai 1612, şi se dă « sfintei m[â]n[ă]stiri episcopiei de la Râmnic şi la mâna « cinstitului, preasfinţitului, părintelui arhiepiscop chir Efrem »‚ « ca să le fie lor moşie în Buneşti, toată partea a lui Anghiel Comisul, şi cu vie şi cu tot câtă să va alege de peste tot hotarul ».

Dionisie (1615-1618?).

Păstoria episcopului Dionisie a fost destul de scurtă. Actele vremii păstrează puţine mărturii despre el. Cea dintâi este cartea mitropolitului Luca din 19 mai 1615, prin care, la cererea Mariei Băneasa, soţia lui Enache Catargiul, marele ban al Craiovei, se închina Patriarhiei din Alexandria, al cărei titular era atunci Chiril Lucaris, mânăstirea Stăneşti, ctitoria Buzeştilor. Cu acest prilej, în ziua hramului Mitropoliei din Târgovişte, ‚Înălţarea Domnului” s-a adunat acolo un mare „sobor duhovnicesc”, alcătuit din ierarhi români şi străini, preoţi şi diaconi, în rândul cărora s-a aflat şi „iubitorul de Dumnezeu episcopul de Râmnic chir Dionisie”; ei au hotărât ca numita mânăstire să fie metoc apostolescului scaun. Tot cam în acest timp, în vremea când mai domnea încă Radu Mihnea, episcopul Dionisie a fost de faţă Ia judecata dintre Sima stolniceasa şi rudele ei, Stroe Buzescu, care se certau pentru satul Stăneşti, fapt amintit în hrisovul lui Alexandru Iliaş (11616-1618) din 2 decembrie 1616. Mai apoi, la 12 iunie 1617, episcopul Dionisie, cumpărând un ţigan de la Dragul din Viişoara, îl dăruieşte Episcopiei Râmnicului „ca să fie de pomen(ă) şi mie şi alţi prestaviţ(i) ai episcopiei mele” această ştire, încheind, dealtfel, mărturiile ce s-au păstrat despre el.

În cursul anului 1618, el a lăsat liber scaunul episcopal, care, în pri­ma parte a anului următor 1619, era ţinut de Teofil.

Episcopul Teofil II (1618?-1636).

Acest episcop a fost mai întâi egumen al mânăstirii Bistriţa olteană.[60] În această calitate el a adăpostit, în 1611, pe fugarul mitropolit grec: Matei al Mirelor,[61] care, în urma cererii lui Teofil, scrise viaţa şi slujba sfântului Grigorie Decapolitul în versuri precum şi alte scrieri polemice şi istorice.[62] În calitate de egumen al Bistriţei, Teofil a stăruit pentru facerea raclei celei vechi a sfântului Grigorie Decapolitul. Când se va fi suit pe scaunul episcopiei de Râmnic, nu putem ştii cu certitudine.

La 1619 însă el era episcop căci în acest an el este invitat de către domnul ţării, Gavril Movilă Voievod, ca să cerceteze o pricină dintre « Voica şi bărbatul ei Oprea »‚ pe de o parte, şi « Stanciu feciorul lui Sarchiz din Bojoreni», pe de altă parte, în care, cei dintâi cereau 8.000 de aspri celui de al doilea. Documentul acesta poartă data 12 mai 1619.[63]

Episcopul Teofil a făcut parte din delegaţia trimisă de boierii ţării în Transilvania, la 1630, ca să înştiinţeze pe Aga Matei din Brăncoveni despre alegerea sa ca domnitor. Apoi l-a însoţit la Constantinopol, unde Matei Vodă s-a plâns sultanului contra grecilor.[64] Cât timp va fi păstorit Teofil la Râmnic, nu putem răspunde. Ştim numai atât că în anul 1636, luna Mai 20, era tot episcop de Râmnic; căci în această calitate el capătă, pentru episcopia Râmnicului un hrisov domnesc, de la Matei Vodă Basarab, care poartă data 20 mai 1636, şi prin care se confirmă episcopiei stăpânirea peste satul Muiereasca.[65]

În anul următor 1637, îl găsim ridicat la treapta de mitropolit; căci în această calitate el este însărcinat de către Matei Vodă Basarab ca să aleagă zestrea jupânesei « Coamna » din averile răposatului ei bărbat « Paraschiv Logofătul ot Buneşti».

În urma acestei însărcinări domneşti, « Chir Teofil Vlădica mitropolit Zemle Vlaşcoi »‚ dă la mâna numitei jupânese «cartea» sa din 3 mai 1637, prin care se hotărăşte, care este zestrea ei aleasă din averea răposatului ei bărbat.[66]

El va fi avut această însărcinare, căci scaunul episcopiei Râmnicului va fi fost văduvit de episcop, cu suirea sa pe scaunul mitropolitan, şi deci ca mitropolit îndeplinea şi afacerile episcopiei Râmnicului.

În calitate de episcop al Râmnicului, Teofil, în 11 octombrie 1629 a fost însărcinat de Domnie, cu alegerea unor ţigani ai «Logofătului Paraschivei cu jupâneasa lui anume Comna» şi ai «jupânesei Maria a Comisului Anghel».[67]

La 1636, Februarie 25, cumpără pentru episcopia Râmnicului o ocină şi un vad de moară în apa Râmnicului, de la « Stanciul şi Voico, feciorii popei lui Ghin, ot Bojoran[i]» drept «8000 de bani şi un bou», şi să le scrie şi pe tatăl lor, « popa Ghin » la pomelnic, « că aşa ne-am tocmit». Actul poartă data: 25 februarie 1636.[68]

În vremea acestui episcop, episcopia Râmnicului căpătă în stăpânire satul Muiereasca, din judeţul Vâlcea, de la Preda Brăncoveanul, mare spătar, în schimbul satului Hrastul din judeţul Dolj, pe care îl stăpânea mai dinainte. Episcopia avea mare greutate să stăpânească satul Hrastul «de la baltă, căci îi era peste mână, . şi intră în înţelegere cu Preda Brăncoveanu, ca să cumpere el satul Muiereasca şi să-l dea episcopiei în schimb pentru satul Hrastul. Preda Brâncoveanu cumpără prin bună tocmeală acest sat, de la însăşi locuitorii lui «cari au fost oameni judeci» şi cari se vândură ca să fie rumâni cu tot neamul lor şi cu moşia lor, în schimbul a 250 de galbeni, plus 60 galbeni, cu care îi plăti de bir. Episcopia luă în stăpânire acest sat cu consimţimântul însăşi locuitorilor, ce se vândură, cari fură « bucuroşi cu mic cu mare »‚ că fură daţi «la sfânta mânăstire la episcopia de la Râmnic, la părintele Teofil»‚ fiindu-le «mai aproape».[69] În acest scop, pentru a lor asigurare, această condiţie, de a fi daţi episcopiei, a fost trecută şi în zapisul lor de vânzare către marele spătar Preda din Brăncoveni.[70]

Actul de consimţire al locuitorilor, că primesc să fie rumâni la episcopie, are data 10 mai 1636;[71] iar cel de vânzare 18 mai, 1636.[72]

Matei Vodă Basarab, întăreşte acest schimb, şi dă voie să stăpânească satul Muiereasca « sfânta episcopie a Râmnicului » şi «părintele Chir Teofil episcopul Râmnicului»; iar satul Hrustul «cinstitul dregătoriu» jupânul Preda, marele spătar, prin hrisovul său domnesc din 20 mai 1636.[73] Ca bun român,[74] episcopul Teofil, cât a păstorit la Râmnic, a fost de mare folos culturii şi literaturii noastre româneşti. El a pus pe un călugăr, anume Mihail Moxalie, din mânăstirea Bistriţa, care va fi fost tot un român cărturar, de traduse şi prelucră un Cronograf în româneşte şi un Nomocanon. Nomocanonul a fost tipărit în tipografia din mânăstirea Govora, sub numele de «Pravila cea mică» sau «Direptătoriu de leage», în 1640.[75]

Tot în timpul păstoriei lui găsim în mânăstirea Bistriţa lucrând un minunat caligraf: călugărul Mardarie, de la care avem multe manuscrise slavone scrise frumos.[76] Acest cuvios episcop, în timpul cât a păstorit la Râmnic, ca sfântă şi pioasă amintire şi recunoştinţă către metania sa, mânăstirea Bistriţa, şi mai ales ca o mulţumire către Dumnezeu şi către peştera, care îl scăpase oarecând de moarte, zidi în peştera aceasta, în 1633, o mică bisericuţă, care a fost apoi prefăcută în zilele episcopului Climent de către Macarie ieromona­hul, în 1732. Tot la Bistriţa Teofil a mai făcut în 1642 şi o cruce de lemn cu podoabe de argint şi pietre scumpe.

E1 va fi făcut poate şi uşile de la biserica mânăstirii Arnota 1). În vremea cât a fost episcop la Râmnic Teofil, Matei Vodă Basarab zidi mânăstirile: Arnota, Sadova şi Brâncoveni. Episcop cuvios, bun şi luminat român, harnic şi neobosit muncitor, iubit şi stimat de credincioşi şi îndeosebi de Matei Vodă, prietenul său Teofil, a fost chemat, prin 1636-1637, să ocupe scaunul de mitropolit al ţării, în care stătu până la 1646.[77]

Ca mitropolit, Teofil, a fost mâna dreaptă a voievodului, care îl punea în capul tuturor soliilor, îl consulta în treburile ţării şi-l aşeza lângă el mai presus decât pre toţi ceilalţi sfetnici.[78] După sfatul lui, Matei Vodă aduse în ţară teascuri tipografice, pe care le aşeză la Târgovişte şi la Govora.

În vremea arhipăstoriei lui Teofil, văzură lumina ur­mătoarele tipărituri româneşti:

«Pravila»‚ numită cea mică, sau Nomocanonul, care “iaste direptatoriu de leage, tocmelea sf[i]nţilor Ap[osto]li, tocmite de 7 Săboară, cătră aciasta şi a preacuvioşilor părinţi învăţătorilor lumei”[79] tipărită la Govora în 1640.

Evanghelie învăţătoare”, sau «cazanie preste duminecile anului şi la praznice gospodscăi şi la alţi sfinţi mari», la Govora în 1642.[80]

Învăţaturi preste toate zilele”, alease pre scurt den multe dumnezăeşti cărţi, de folosinţa tuturor creştini1or, prepuse depre limba grecească pre limba rumânească», la Câmpulung în 1642.[81]

Antologhion” care va să zică “Civetoslov sau Trifologiu”‚ tipărit cu binecuvântarea preasfinţitului Chir Teofil din mila lui Dumnezeu mitropolitul întregii Ţări a Ungro-Vlahiei, în Câmpulung în 1643.[82]

“Evanghelie învăţătoare, duminecilor preste tot anul şi la praznice domneşti şi la sfinţi mari aleşi‚ tipărită cu nevoinţa sfinţitului chir Teofil, mitropolit a toată Ţara Rumânească la mânăstirea Dealul, în 1644.[83]

«Liturghier» slavonesc, tipărit cu sfatul şi binecuvântarea prea sfinţitului mitropolit Domnului Teofil arhiepiscopul, în tipografia din mânăstirea Dealului, în anul 1646.[84]

Episcopul Ignatie I (1636-1653).

El s-a suit pe scaunul episcopiei Râmnicului în 1637, în locul lui Teofil II, care a fost ridicat la rangul de mitropolit al ţării, şi va fi păstorit aici până pe la anul 1652-1653, când va fi fost ridicat şi el la scaunul mitropoliei. Acest episcop trebuie identificat cu «popa Ignatie sârbul den Necopoie»‚ care a fost trimes de către Abaza­ Paşa de la Nicopole către Aga Matei în Transilvania, unde era fugar de teama lui Leon Vodă, ca să vină să fie el domn Ţării cu voia Paşii.[85] Matei Aga, făcându-se domn şi Teofil, episcopul de la Râmnic, făcându-se mitropolit, popa Ignatie din Nicopole va fi fost făcut episcop la Râmnic de către Matei Vodă ca drept recunoştinţă pentru binefacere.[86] Că el va fi fost «sârb» de neam, se poate dovedi şi din faptul că el a avut un nepot de fiu, care se cheamă Culea Sârbul.[87]

În tot cazul, episcopul Ignatie, cu siguranţă, a fost preot de mir înainte de a se fi făcut episcop la Râmnic. Aceasta se poate dovedi prin faptul că documentele îl arată cumpărând moşii pentru fiul său Voico Paharnicul. Astfel avem un zapis, din 9 august 1644, prin care «Stanciul feciorul lui Sarchiz ot Bojoreani vinde parintelui episcopul Chir Ignatie o moşie în Olteni ca să fie «coconului sfinţii sale lui Voico Paharnicul şi nepo­ţilor şi strănepoţilor şi cui se va afla din coconul sfinţii sale Voico Păharnicu».[88]

Mai târziu aflăm un alt document, din care se constată că «Culea Sârbul» şi «Dumitru Cămăraşul, au fost nepoţii părintelui Ignatie Vlădica».[89] Episcopul Ignatie ştia slavoneşte, cât trebuia să ştie un cleric bulgar;[90] în afară de aceasta, el cunoştea, pe lângă limba română, şi pe cea turcă, greacă şi persană.[91]

Din timpul păstoriei lui, episcopia Râmnicului are următoarele documente, în care este pomenit numele acestui episcop:

a) Un act de danie, prin care «jupâneasa Comna, a răposatului Paraschivei Logofătului ot Mihăeşti», şi cu unchiul ei, «Chisar Postelnicul ot Sărăcineşti»‚ dăruiesc, la mâna cinstitului şi de Dumnezeu dăruit părintele nostru Chir Ignatie, episcopul Râmniceschii, şi la mâna a tot soborul sfintei şi dumnezeieştei episcopii, unde iaste hramul s[ve]tii Nicolae Mir[a]lichiischii, toată partea lor de ocină din Râmnic, o pivniţă de piatră şi cu locul de grădină, şi un rumân anume Ivaşco cu feciorii lui, ca să fie pentru sufletul Logofătului Paraschivei, care au fost îngropat la episcopie «înlăuntru în besearică». Actul poartă data 22 martie, 1637.[92]

b) Dreg[i]oi face danie, «părintelui nostru arhiepiscop chir Ignatie Râmniceschii», mai multe vite, pentru că aici la episcopie era îngropat tatăl lui şi poftit-am să-m[i] zacă şi mie oasele lângă ale lui. Documentul poartă data de 17 noiembrie, 1639.[93]

c) Un act curios şi de o importanţă deosebită este şi actul de danie, al călugăriţei “Efimia”, prin care dăruieşte, «părintelui episcopului Ignatie ot Râmnic», o ţigancă, anume «Stanca»‚ pentru că«m-au blestemat m[i]l[o]stivul Dumnezău de am căzut la un păcat, în călugăria mea, de am făcut un copil». Pentru această ţigancă episcopul dă călugăriţei 10 ughii şi îi slujeşte «40 de zile leturghie neprestano »‚ «pentru mine» şi «pentru păcatele meale», Actul are data 10 iulie 1642.[94]

d) în 27 iulie 1644, acest «chir Ignatie arhiepiscopu Răimniceschii»‚ capătă un act de la «iermo­nahul Ştefan egumen[ul] ot Cozia», prin care acesta primeşte ca să lase episcopiei o ţigancă anume « Stanca de la Ocnă», pe care o luase de soţie un ţigan al episco­piei anume «Neagoe Colac», în schimbul unor capete de vită, ce episcopia avea să ia de la Cozia, şi anume: «2 bivoli mari, şi 2 gonitoare, şi 2 mânzaţi, şi 2 viţeale».[95]

e) La 21 august, 1646, «Iordache Dvornic[ul] » capătă la mână un act, prin care i se învoieşte ca să dea episcopiei de Râmnic în schimb, «cap pentru cap», o ţigancă, anume « Stanca »‚ pentru un ţigan, anume Ioan‚ ce fugise de la episcopie şi se dusese în sălaşele de ţigani ale numitului boier.[96]

f) Matei Vodă Basarab, prin hrisovul său domnesc din 25 aprilie, 1647, face danie, «sfintei şi dumnezâeştii episcopii de la Râmnic» şi «cinstitului părintelui nostru chir Ignatie episcopul»‚ vinăriciul domnesc din «dealul satului Muiereasca».[97]

g) În sfârşit un act de danie de la “Costandin Pah[arnicul], dat la mâna cinstitului şi luminatului părintelui episcop Ignatie de la sfânta mânăstire de la Râmnic, ce iaste hramul sfântului Nicolae”. Actul poartă data 23 ianuarie 1649.[98]

În vremea cât a păstorit la Râmnic Ignatie, Matei Vodă Basarab a zidit mânăstirea Strehaia, iar jupân Lupu Buliga, a restaurat mânăstirea Topolniţa. Acestea cunoaştem despre “popa Ignatie Sârbul”, ca episcop de Râmnic. El deveni, apoi, mitropolit al ţării în locul mitropolitului Ştefan. Când se va fi urcat Ignatie episcopul pe scaunul mitropolitan, nu putem răspunde cu certitudine, însă negreşit s-a întâmplat‚ aceasta sau pe la finele anului 1652, sau la începutul anului 1653. Aceasta o spunem bazaţi pe faptul că în 18 ianuarie 1652, Matei Vodă Basarab convoacă un sobor mare, sub preşe­dinţia lui «Ştefan mitropolit», la care iau parte “amândoi fraţii slujitori episcopi chir Ignatie Râmniceschii, i chir Serafim Buzăvscoiu şi cu toţi egumenii şi cu cei de bună rudă boiari, cinstiţi şi socotiţi vrednici dregători şi judecători”.[99] La 19 noiembrie 1653, Ignatie era mitropolit la Târgovişte, de vreme ce « ca mitropolit local » iese întru întâmpinarea patriarhului Macarie de Antiohia, care călătorea prin ţările române, după pomană, însoţit de diaconul său Paul de Alep.[100]

El înlocuise pe mitropolitul Ştefan, şi aceasta se va fi întâmplat negreşit în urma unor intrigi ţesute de el la curte împotriva lui Ştefan mitropolitul, pe care l-a înlocuit având trecere la Matei Vodă şi fiind sprijinit poate şi din alte părţi. Ştefan a demisionat forţat, iar mai târziu el îşi recapătă din nou tronul pierdut. Ca mitropolit al ţării, Ignatie ia parte la înmormântarea lui Matei Vodă Basarab şi la alegerea ca domn a lui Constantin Vodă Cârnul, în 1654.[101]

În vremea domniei lui Constantin Vodă, Ignatie va fi pierdut negreşit tronul mitropolitan, căci în 1656, prin luna Iunie, îl vedem rătăcind prin oraşul Râmnicu-Vâlcea ca “mitropolit depus”, şi fără de scaun.[102] Aceasta sa întâmplat datorită faptului că Ignatie, ca străin, «sârb» de neam, va fi fost amestecat în răscoala seimenilor « sârbi » şi ei, care amărâseră ultimele zile ale lui Matei Vodă. Aceştia s-au răsculat din nou şi în vremea lui Constantin Vodă Cârnul, se revărsară peste ţară «ca nişte lupi turbaţi»‚ jefuiră totul, ucigând mulţime de boieri‚ şi cauzară în cele din urmă chiar şi detronarea domnului.[103] În aceste împrejurări negreşit că mitropolitul Ignatie îşi va fi pierdut scaunul, pe care îl căpătă din nou fostul mitropolit Ştefan, care îl păstră până la moartea sa.[104]

Câtă vreme a fost mitropolit, Ignatie, ca orice străin, căută să strângă bani şi alte averi, asigurându-se pentru viitor, pe care poate îl vedea nu tocmai luminos. În acest scop el îşi va fi apropiat multe din lucrurile mitropoliei, chiar şi toate cele ale fostului mitropolit Ştefan, care fusese scos din scaun numai cu cele ce era îmbrăcat pentru care lucru se plânge în testamentul său, Ştefan mitropolitul.[105]

După depunerea sa, Ignatie se va fi retras la Râmnic, trăind pe lângă episcopul Dionisie şi poate şi pe lângă Ignatie II, păstrându-şi chiar titlul său de mitropolit. Această afirmaţie o sprijinim pe un document din 1658, iscălit de “Vlădica Ignatie”. Acest document este o carte de judecată ce o dă, Vlădica Ignatie într-o pricină asupra unui loc de pământ iar documentul poartă data 5 septembrie 1658.[106]

Actul acesta nu poate să fie în nici un caz de la episcopul Ignatie II, după cum a crezut Al. G. Lesviodax,[107] căci în fruntea lui, Ignatie îşi pune toate titlurile sale. Aici nu e vorba de Ignatie episcop de Râmnic, căci are titlul de « mitropolit... vsei Zemli (a toată ţara) ».

Locul de retragere al lui va fi fost negreşit mânăstirea Cozia, căci aici el va fi zugrăvit sau altă reparaţie va fi făcut paraclisului zidit aici de către Mihnea Vodă Turcitul, în zilele mitropolitului Serafim.[108] căci în acest paraclis găsim azi o stampă ce reprezintă pe «Ignatie mitropolitul Valahiei» şi pe «Dănilă iereul, fratele lui».

Episcopul Dionisie (1653-1657?).

Acest episcop pare a fi un fost egumen al mânăstirii Cozia, căci pe părintele Dionisie, “igumen ot sfânta mânăstire Cozia”, îl găsim ca martor în zapisul prin care satul Muiereasca se vinde lui Preda Brâncoveanul vel Spătar, în 18 mai, 1636.[109] El a fost ales ca episcop îndată după plecarea la Mitropolie a episcopului Ignatie I, deoarece în anul 1654, documentele îl arată ca episcop de Râmnic.

Astfel avem un zapis, din 13 septembrie 1654, prin care «uncheaşul Mihăilă» şi fiii săi «Iancul şi Stanciul» vând «la sfânta episcopie partea lor de moşie din Buneşti. Din vremea păstoriei la Râmnic a acestui episcop mai avem şi un hrisov domnesc, dat de Constantin Vodă Cârnul în 1657, prin care se întăreşte stăpânirea peste satul Muiereasca.

Ca episcop de Râmnic, el va fi luat parte negreşit la înmormântarea voievodului Matei Basarab, fiind unul dintre cei doi episcopi ai ţării care, împreună cu patriarhul Macarie al Antiohiei şi diaconul său Paul din Alep, aflaţi în călătorie pe la curtea domnească, şi cu mitropolitul ţării Ignatie, prohodiră pe evlaviosul răposat.[110]

Cu binecuvântarea acestui prelat, Constantin Vodă Câr­nul şi Doamna sa Bălaşa au ridicat crucea de piatră, care se află până astăzi în grădina episcopiei de Râmnic, la 9 M[ai sau artie], anul 1656.

Tot în vremea păstoriei episcopului Dionisie, Con­stantin Vodă Cârnul şi Doamna sa Bălaşa, făcură tronul de argint, poleit cu aur, şi împodobit cu figura sfântului Grigorie şi a altor sfinţi, în care se aşezară moaştele sfântului Grigorie Decapolitul de la mânăstirea Bistriţa. pe care îl plătiră cu 1500 de reali.

În sfârşit, în anul 1655 episcopul Dionisie a avut pâră la Divanul Ţării, înaintea lui Constantin Vodă Cârnul, cu locuitorii satului Hrastul, de vreme ce ei cereau să rămână rumâni ai episcopiei cum îi dăruise Mihai Vodă Viteazul, iar nu să fie daţi schimb pe Muiereasca, lui Preda Brâncoveanul.[111]

Cât va mai fi păstorit episcopul Dionisie după anul 1656 nu se poate ştii căci tocmai prin 1659 găsim la Râmnic un alt episcop Ignatie II. La 28 Mai 1666, episcopul Dionisie, în tot cazul, era mort, căci un document cu această dată, îl arată ca “răposat[ul] episcop Dionisie”.[112]

Episcopul Ignatie II (1659-1667).

Acest episcop a fost confundat cu episcopul Ignatie I,[113] fără dreptate însă; căci documentele lămuresc destul de bine, că avem de-a face cu un alt Ignatie pe care îl numesc câteodată “Ignatie Grecul”‚ iar pe Ignatie cel dintâi: «Ignatie episcopul cel bătrân». În afară de aceasta, chiar pomelnicele numesc doi episcopi cu numele «Ignatie», punând între ei pe episcopul Dionisie. După cum chiar porecla, admisă de documente îl arată, acest episcop de bună seamă va fi fost grec, în tot cazul străin de neamul nostru. De unde va fi venit şi când se va fi suit pe scaunul episcopiei Râmnicului acest episcop, nu ştim.

Pentru prima oară el apare într-un zapis, ca martor, la 22 iulie 1659, când «Dima Spăt[arul], fec[i]orul lui Goran Logofătul» primeşte o datorie de bani.[114] În vremea păstoriei lui, episcopia Râmnicului câştigă, două danii:

1). Prima danie i-o face, în 29 februarie 1662, «Gherghe Vornicul Sărdenescu»‚ printr-un zapis.[115]

2). A doua danie i-o face, în 19 aprilie 1662, “Ivaşco vel Sărdar Cepariul”‚ printr-un zapis.[116]

Acestui episcop i se dau şi două hrisoave domneşti, în folosul episcopiei sale:

1). Primul hrisov îl dă, în 13 ianuarie 1664, Grigorie Ghica Voievod», “sfintei şi dumnezăeştii m[â]năstiri de la Râmnicul de sus... şi părintelui episcopului Ignatie Grecul”.

2). Al doilea hrisov îl dă, la 29 martie 1665, Radu Leon Voievod, sfintei şi dumnezăeştii episcopii de la Râmnic... şi cinstitului părintelui episcopului Ignatie Grecul, prin care întăreşte privilegiul din hrisovul prece­dent, dat de Grigorie Ghica Vodă, pentru satul Muiereasca.

La 18 aprilie 1664, Grigorie Ghica Voievod convoacă un sobor mare, compus din mitropolit şi epis­copii ţării, din egumenii mânăstirilor şi din toţi boierii mari dregători, care au elaborat un hrisov pentru «orânduialele mănastirilor», în care se arată regula alegerii egumenilor şi alte reguli de purtare ale călugărilor din mânăstirile noastre. La acest sobor ia parte şi episcopul «Ignatie de la

Râmnic»‚ împreună cu «mitropolitul chir Vlădica Ştefan» şi episcopul «Serafim de la Buzău».

El a stat ca episcop al Râmnicului până la moartea sa care nu ştim când se va fi întâmplat. Ceea ce ştim sigur este că el murise înainte de 21 Martie 1668, când se spune că «sfânta episcopie de la Râmnic a rămas fără al ei adevărat ep[i]scop, plătindu-ş[i] darea obşteasca datorie fericitul chir Ignatie» şi când a fost ales episcop al Râmnicului «chir Serafim, episcopul de Buzău».[117]

Cu episcopul Ignatie II se sfârşeşte grupa întâia a episcopilor, ce au păstorit la Râmnic înainte de înfiinţarea Condicei sfinte. În vremea acestui episcop se zideşte schitul Cornetul din judeţul Vâlcea, pe care poate îl va fi sfinţit el.

b). EPISCOPII DIN GRUPA A DOUA

1. Episcopul Serafim (1668-1671)

Acest episcop a urmat episcopului Ignatie II, în scaunul episcopiei Râmnicului, fiind ales în 21 Martie 1668, după ce fusese mai întâi episcop de Buzău. El păstorise la Buzău 19 ani (1649-1668), din care pricină el va fi fost bătrân când a fost mutat la Râmnic ducând o viaţă liniştită şi retrasă, neluând parte la multe acte publice. În afară de aceasta el pare a fi fost un episcop cuvios şi aplecat către viaţa ascetică, din care pricină el poate va fi îmbrăţişat viaţa ascetică sub numele de « Silvestru », căci în toate pomelnicele episcopiei, la locul unde se pomenesc arhiereii, care au păstorit aici, imediat după Serafim episcopul, stă scris “Silvestru schimonah”, ceea ce ne dovedeşte că Serafim îşi va fi schimbat numele în Silvestru. El se va fi retras din scaunul episcopiei prin 1671, când documentele ne arată ca păstorind la Râmnic pe episcopul Varlaam.

Între documentele episcopiei Râmnicului găsim numai două, care pomenesc numele acestui episcop:

Primul document, care poartă numele episcopului Serafim, este un zapis de vânzare a trei locuri în Râmnic. Acest zapis este întărit şi cu iscălitura lui « Serafim episcop[ul] Râm[ni­cului] ».

Al doilea document este un hrisov domnesc dat în «Ghenarie 5, 7167 (1669)», de către Radul Leon Vodă, “sfintei şi dumnezăeştii ep[i]scopii de la Râmnic... şi cinstitului părintelui Serafim episcopul”.

În calitate de episcop al Râmnicului, Serafim a l­­­­­uat parte la alegerea egumenului Grigorie de la Brâncoveni ca episcop al Buzăului, chiar în locul său, la 4 aprilie 1669, şi la alegerea egumenului de la Argeş, chir Teodosie ca mitropolit în locul răposatului mitropolit Ştefan, la 20 mai 1689. De asemenea Serafim episcopul Râmnicului va fi luat parte şi în Divanul lui Antonie Vodă, care judecă şi osândi la moarte pe Vornicul Stroe Leurdeanu, de vreme ce între «cei doi episcopi» din acel Divan, va fi fost negreşit şi Serafim al Râmnicului. Leurdeanu însă a fost graţiat de domn în urma rugăciunilor familiei ucisului Constantin Cantacuzino, şi călugărit cu sila, la mânăstirea Snagov, sub numele de Silvestru.

În vremea păstoriei acestui episcop, Constantin Vodă Brâncoveanu preface mânăstirea Brâncoveni, ctitoria moşului său Matei Basarab Voievod, şi el va fi fost cel care a făcut serviciul noii sfinţiri.

2. Episcopul Varlaam (1670-24 decembrie 1672).

El este un fost egumen al mânăstirii Glavacioc, român de neam. Actul alegerii lui este scris pe foaia 11 a Condicii Sfinte, dar fără nici o dată. În tot cazul, alegerea trebuie să fi avut loc prin anul bisericesc 1671, în vremea domniei lui Antonie Vodă.

Cronica lui Ludescu nu vorbeşte tocmai frumos despre acest episcop. Ea îl descrie în culori negre, fără însă a-i preciza un fapt sau o vină a lui. Îl arată ca pe un partizan al Ghiculeştilor şi prin urmare al partidei gre­ceşti, care se află în luptă cu Cantacuzineştii. Episcopul Varlaam este învinovăţit că ar fi uneltit contra mitropolitului Teodosie şi ar fi lucrat pentru detronarea lui. Dar lucrul nu pare destul de clar: dacă ar fi fost aşa, în mod firesc ar fi urmat Varlaam lui Teodosie.[118] Dar nu a fost aşa, căci lui Teodosie îi succedă la mitropolie un oarecare Dionisie, fost egumen la mânăstirea sfintei Troiţe de lângă Bucureşti. Şi numai după ce muri acesta, a venit Varlaam în 1673 ca mitropolit. Aceasta se poate proba şi prin aceea, că el a primit cu dragoste în eparhia sa pe detronatul Teodosie; ba chiar îi permise ca să se aşeze în însăşi oraşul de reşedinţă al eparhiei sale, în Râmnicu-Vâlcea, şi-i înlesni mijloacele ca să rezidească şi schitul Cetăţuia.

Deci, toată vina lui Varlaam ar fi, că el ocupase un tron, pe care îl pierduse mitropolitul Teodosie, poate din propriile lui greşeli, şi că el fusese credincios domnului ţării, Grigorie Ghica Vodă.

Între documentele episcopiei Râmnicului găsim patru acte, în care se pomeneşte numele episcopului Varlaam:

1. Primul document este un zapis de vânzare, prin care «diaconul Ghin, din târgul din Râmnic» vinde, în 19 februarie 1671, un loc «ce iaste din josul ţigăniei alăturea cu alt loc al sfintei episcopii».

2. Al doilea document are data: 1 Sept 1672 şi este tot un zapis de vânzare, prin care, «Efrem» şi cu soţia lui «Ilina, fata lui Tânasie Câlţea, vând, părintelui Varlaam episcopul sfintei episcopii a Râmnicului, ce se numeşte Noul Severin, o ogradă.

3. A1 treilea document, este un act de danie, prin care Tănasie diaconul, face danie, în 9 iunie 1672, cinstitului părinte Varlaam un loc ca să fie “de pomană pentru sufletul părinţilor noştri şi al nostru”.

4. În sfârşit al patrulea document, privitor la Varlaam ca episcop de Râmnic, este un alt act de vânzare, prin care «popa Constandin» vinde la 22 noiembrie 1672, sfinţii sale părintelui episcopului Varlaam o livadie numită “Lazul”, în Voinigeşti.

Varlaam nu a păstorit mult la Râmnic, căci în 1673 a fost ales şi ridicat la treapta de mitropolit al ţării, în locul decedatului Dionisie mitropolitul. Ca mitropolit al Ungro­-Vlahiei el a păstorit 7-8 ani, până la 1680, luna August 23, când a fost detronat de partida Cantacuzineştilor şi înlocuit cu fostul mitropolit Teodosie, care necontenit uneltea contra lui Varlaam şi poftea întoarcerea sa la scaunul de mitropolit.

Câtă vreme a fost mitropolit, Varlaam a construit mânăstirea Fedeleşoiu, plătind 60 de galbeni lui Costea. La construcţia mânăstirii a participat şi Maria, soţia lui Grigorie Ghica Vodă.

Mitropolitul Varlaam a zidit mânăstirea Turnu, lângă Călimăneşti şi schitul Trivale, din judeţul Argeş, lângă Piteşti, în numele Sfintei Troiţe şi în zilele lui Şer­ban Vodă Cantacuzino, între anii 1679 şi 1680, înzestrându-o cu cele de trebuinţă.

De la mitropolitul Varlaam avem o cruce, de purtat la piept, ocolită cu o coroană de argint suflat cu aur şi lucrată în zmalţuri şi cu lanţ, dăruită mânăstirii Hurezului. În afară de ocupaţiile sale cu clădirea schiturilor Fedeleşoiu şi Trivale, şi înzestrarea lor cu moşii şi alte cele de trebuinţă, Varlaam mitropolitul lucră ceva şi pe teren cultural românesc; căci în 1678 se tipăreşte în Bucureşti, în zilele prea luminatului Domn Şerban Voievod cartea numită « Cheia Înţelesului ». În prefaţa acestei cărţi, Varlaam se intitulează : « Varlaam, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit al Târgoviştii şi al scaunului Bucureştilor, exarh Plaiului şi a toată Ungro-Vlahia.

Cât a fost mitropolit el întocmi şi pomelnicul mitropoliei, după cel vechi din 1604, adăugându-i el două prefeţe, care nu erau la pomelnicul cel vechi. Prima, prefaţă a fost compusă de însuşi Varlaam, aşezând unele reguli, după care au a se trece orice nume în pomelnic. A doua prefaţă a fost tradusă de el după pomelnicele ruseşti din Moldova, cu ocazia ducerii sale acolo încă de pe când va fi fost egumen la Glavacioc, sub domnitorul Radu Leon Vodă şi în vremea împăratului Alexe Mihailovici al Rusiei, în anul 1667.

În această a doua prefaţă se arată scopul pomenirilor, ce se fac pentru sufletele răposaţilor, îndemnându-se moştenitorii celor răposaţi să facă asemenea pomeniri, miluind pe la sfintele biserici, din cele rămase de la răposaţi. Prefaţa aceasta a fost necunoscută până la Varlaam şi nu o întâlnim în nici unul din vechile pomelnice de pe la mânăstiri scrise mai înainte; iar de la această vreme înainte, această prefaţă a lui Varlaam o pun înainte mai toate pomelnicele.

În vremea mitropolitului Varlaam s-a înfiinţat în Oltenia o a treia episcopie a ţării, numită Episcopia Stre­haei, cu reşedinţa la mânăstirea din Strehaia 1673-1688 unde cu cinstita poruncă a părintelui Varlaam, pe zid s-a scris o pisanie, în care se arăta motivul înfiinţării acelei episcopii.

Retrăgându-se de la mitropolie în 15 Aprilie 1679, Varlaam îşi va fi păstrat titlul de vlădică, şi se va fi retras la vreuna din ctitoriile sale, petrecând în linişte, poate chiar la Trivale, care nu era isprăvită, când a fost scos din scaunul mitropoliei, îngrijind de terminarea acestui lăcaş.

În anul 1688 venind la scaunul domnesc Constantin Vodă Brâncoveanu, va fi avut o consideraţie mai distinsă pentru acest prelat, şi îi va fi dat pe viaţă, ca proprietate, mânăstirea Râncăciorul din judeţul Muscel.

Tot Brâncoveanu îi va fi dat ajutoare pentru săvâr­şirea schitului Trivale, fiindcă vedem pe acest domn săpând inscripţia acestei biserici în 1688. În cele din urmă, vlădica Varlaam îmbracă haina de ascet, în care îşi va fi petrecut ultimele sale zile, şi îşi va fi dat şi sfârşitul obştesc.

3. Episcopul Ştefan (15 ianuarie 1673-1693).

Vorbim despre unul dintre cei mai modeşti, dar în acelaşi timp, şi dintre cei mai harnici şi muncitori episcopi ai Râmnicului, cum foarte puţini au putut fi ca ei.

El înlocui la episcopia Râmnicului pe episcopul Var­laam, şi votul Adunării, îl găsi ca egumen la ctitoria lui Matei Vodă, mânăstirea Sadova, la 15 Ianuarie 1673. Actul alegerii sale a fost iscălit de Grigorie, episcopul Buzăului, de Varlaam, ce a trecut la mitropolie, şi de “fost al Patrelor Emanuil”, fiind scrişi în Condica sfântă a mitropoliei la foaia 15.

E1 a păstorit episcopia Râmnicului 20 de ani încheiaţi: 1673 - 1693. În tot timpul lungii sale păstorii, s-a ferit să intre în intrigile politicienilor; s-a retras cu totul la eparhia sa, unde s-a pus pe lucru cu credinţă şi fără preget, şi niciodată el nu a luat parte la lucrările Divanului, căci iscălitura lui nu se vede în nici unul din actele din acele vremuri. Scârbit de cele ce vedea că se petrece în biserică prin intrigile partidelor domnitoare, care suiau şi detronau vlădicii după placul lor, el îşi va fi găsit destulă mângâiere în munca desfăşurată în eparhia sa, în chip neobişnuit până la el.

Peste 80 de documente ale episcopiei, ne vorbesc despre hărnicia şi dragostea, cu care a lucrat la Râmnic episcopul Ştefan. Din acestea sunt peste 40 de zapise de cumpărături de: moşii, vii, ocine, vaduri de moară, etc. În urma sa, episcopia rămase cu mult mai întărită, mai avută şi mai bine organizată decât o găsise la venirea sa.

Episcopul Ştefan a îngrijit şi de clădirile episcopiei. El a zidit din nou, sau a prefăcut din temelie, clopotniţa episcopiei, care, reparată de episcopul Climent, a trăit până în secolul nostru, când a fost înlocuită, cu cea actuală, făcută de episcopul Iosif Bobulescu. A zidit de asemenea chiliile de piatră ale episcopiei, care reparate sau înlocuite au stat până în zilele, când au fost dărâmate până în temelie de către episcopul Ghenadie.

Din porunca acestui episcop s-a reparat pomelnicul cel mare şi vechi, făcut din vremea lui Bogdan Vodă zis şi Ştefan Surdul, şi s-a scris pe pergament, păstrându-se până azi. În afară de acestea el a mai lăsat din agonisita lui, episcopiei şi suma de 1260 de taleri.

Din documentele episcopiei se dovedeşte că el avea doi nepoţi: Badea Logofătul şi Irimia Logofătul. Părinţii episcopului Ştefan vor fi fost însă: “Bogdan şi Nedelea”, care sunt puşi în fruntea tuturor pomelnicelor acestui episcop.

În vremea păstoriei episcopului Ştefan, fostul mitropolit al ţării, Teodosie, a fost prieteneşte primit şi ajutat de episcop. În acest timp, Teodosie construieşte schitul Cetăţuia lângă Râmnicu-Vâlcea, înzestrându-l cu locuri, cu vaduri de moară, cu ţigani, etc.

Multe din actele privitoare la schitul Cetăţuia, sunt întărite de episcopul Ştefan şi multe din documentele e­piscopiei, din acea vreme, sunt iscălite, ca mărturie, de Teodosie mitropolitul, ceea ce dovedeşte prietenia dintre aceşti doi ierarhi, care se preţuiau unul pe altul.

În vremea episcopului Ştefan găsim pe la episcopia Râmnicului, pe lângă Teodosie mitropolitul, pe: episcopul Buzăului, care se pune ca mărturie într-un zapis de cumpărare şi pe Daniil Mitropolitul, care ar fi fost la Sofia despre care se crede că ar fi fost episcop de Strehaia[119] subscriind ca martor în actul de închinare al schitului Ţeica.

Tot în vremea păstoriei episcopului Ştefan, profitându-se poate, de marea modestie şi deplina lui supunere întru toate, se dezlipeşte de la eparhia Râmnicului o bucată de teritoriu, poate judeţul Mehedinţi şi se înfiinţează, în interes personal, episcopia de la Strehaia, care durează câţiva ani, având de episcop pe un oarecare Daniil.

Păstorind Ştefan la Râmnic, în 1677, Spătarul Mihai Cantacuzino, ca mulţumire că scăpase de prigonirea vrăşmaşilor săi, a zidit schitul Titireciu de lângă Ocnele Mari, şi negreşit, Ştefan episcopul va fi săvârşit sfinţirea lui. Asemenea în 1683, Constantin Vel Spătarul, a prefăcut Bistriţa şi mai târziu a zidit din temelie Hurezul, în 1692-93, iar în 1781 Paharnicul Chiriac, a zugrăvit biserica schitului Topolniţa.

Pe vremea episcopului Ştefan s-a tradus de un anume Ionaşcu în

ţara Oltului, Evangheliarul slavo-român, în anul 1677, care se păstrează în manuscris în mânăstirea Neamţ.

Când va fi răposat episcopul Ştefan, hotărât nu putem ştii. Aceasta se va fi întâmplat negreşit însă între 22 decembrie şi 30 iunie a anului bisericesc 1693, de vreme ce în 22 Decembre 1693, el a primit dania a trei locuri din câmpul Râmnicului de la Stanca, fata popei lui Mihăilă, iar în 30 iunie 1693 se alege în locul său ca episcop Ilarion, pe motivul că episcopia Râmnicului “au rămas fără al ei adevărat episcop”.

Înainte de sfârşitul vieţii sale, Ştefan s-a făcut ascet, luând numele de «Sava»‚ retrăgându-se poate la ctitoria lui de la Sărăcineşti sau într-alt loc singuratic, unde îşi va fi petrecut ultimele zile ale vieţii sale. Aceasta se dovedeşte din vechile pomelnice ale episcopiei, precum şi ale altor mânăstiri. Astfel, în pomelnicul cel mare, pe care l-am numit No. 2, al episcopiei, la fila 25, găsim scris în pomelnicul părintelui Ştefan episcopul Râmnicului, în capul numelor din pomelnic: «Ştefan episcop, pe schimnicie Sava monah».

Iar în lista episcopilor Râmnicului, din acest pomelnic şi din cea din pomelnicul No. 3, imediat după Ştefan episcopul, găsim pe «Sava schimonahul». Mai lămurit însă găsim aceasta în pomelnicul schitului Dobruşa, unde, la pomelnicul arhiereilor şi imediat după Ştefan episcopul, citim: “Sava arhiereu schimnic”.

4. Episcopul Ilarion II (18 iunie 1693-16? Martie 1705).

Acest episcop a fost mai întâi egumen al mânăstirii Bistriţa, în care calitate îl găsi votul sinodului din 30 iunie 1693, care îl ridică pe scaunul episcopiei de la Râmnic rămas vacant prin moartea episcopului Ştefan.

Actul alegerii acestui episcop este scris în Condicele Sfinte ale mitropoliei, şi este iscălit de Vlădica Teodosie. Ilarion a păstorit eparhia Râmnicului 11 ani, 8 luni şi câteva zile, adică, până la 1705, luna Martie 16, când a fost caterisit şi înlocuit cu Antim egumenul de la Snagov.[120]

El pare a fi fost o fire violentă şi despotică, caracter cu totul contrar predecesorului său Ştefan. Acestea, şi intrigile politicienilor, ale clerului grecesc, şi împrejurările vremurilor, îi aduseră depunerea sa din demnitatea, de episcop, şi lăsarea lui între monahii simpli, numindu-se «Ilarion monahul».[121]

Cu toate acestea, în privinţa activităţii sale ca episcop al Râmnicului, se aseamănă foarte mult predecesorului său Ştefan. El înmulţeşte averile episcopiei, face clădiri noi la episcopie, reclădeşte unele schituri, metoaşe ale episcopiei şi primeşte multe şi însemnate donaţii în folosul episcopiei.

Ilarion s-a făcut episcop tocmai când turcii erau în război cu austriecii şi Oltenia era plină de oştiri turceşti. Domnitorul ţării, Constantin Brâncoveanu, obligat de Poartă tocmai se află prin Oltenia purtând de grijă oştirii turceşti să rânduiască conacele, şi să fac podurile la Argeş, la Olt, la Jiu şi unde va trebui, ca să treacă oştile.[122] Cu această ocazie, şi cu puţin înainte de alegerea lui Ilarion, Brâncoveanu târnosi biserica de la mânăstirea, Horezul, merse apoi la mânăstirea Bistriţa, unde va fi cunoscut pe egumenul Ilarion şi-i va fi plăcut, apoi de aici a vizitat episcopia Râmnicului, pe care ştiind-o văduvă, de episcop, va fi cerut mitropolitului Teodosie, care îi sfinţise Hurezul şi care negreşit îl va fi întovărăşit în această călătorie, ca să rânduiască episcop la Râmnic, recomandându-i pe egumenul Ilarion, cel de la ctitoria sa şi a neamului său, Bistriţa.

După alegerea şi instalarea, sa în scaunul episcopiei de Râmnic, episcopul Ilarion merse îndată la frumoasa şi noua ctitorie a domnului la Hurez cea sfinţită de curând şi la a cărei sfinţire va fi slujit şi ei negreşit ca egumen al unei mânăstiri apropiate şi însemnate. La Hurez, Ilarion sluji cea dintâi liturghie ca episcop şi arhiereu. şi anume in ziua sfântului marelui mucenic Procopie, 8, Iulie a anului 1693. Cu. această ocazie el făcu şi cele dintâi hirotonisiri în eparhia sa: pe diaconul Grigorie, preot şi pe alt călugăraş, anume, Ioan, diacon şi după cum găsim însemnat într-un Ceaslov românesc din 1692 aflat la Hurez, de mâna celui dintâi egumen al Hurezului: Ioan ahimandritul, care desigur va fi slujit aici împreună cu Ilarion.

La această slujbă arhierească asistă şi ispravnicul lucrărilor de la Hurez: Cernica biv vel Armaş.[123] În afară de cele arătate mai sus, episcopul Ilarion a mai cumpărat pentru episcopie, cu proprii săi bani,[124] moşia «Iaroslăveştii, de la «Dicul feciorul lui Tănasie Doseanul, lui», în martie 1696.[125]

Apoi la 23 August 1699, episcopul Ilarion a primit închinarea către episcopie, a schitului Flămânda din judeţul Argeş, de la boierii «Rudeanii». Această închinare i se întăreşte episcopului Ilarion printr-un hrisov domnesc dat de Constantin Vodă Brâncoveanu la 15 octombrie 1699.

Ca zidiri, episcopul Ilarion face la episcopie o pivniţă nouă de piatră.[126] Isprăveşte apoi lucrul început de episcopul Ştefan la prefacerea schitului Dobruşa, după citim se poate dovedi din inscripţiile aflătoare până azi la biserica acestui schit.

În sfârşit preface cu totul schitul Iezerul, ajutat şi de Antonie schimonahul, rămânând a se zugrăvi mai târziu în vremea episcopului Damaschin.

În vremea episcopului Ilarion a trăit şi schimonahul Antonie, căruia poporul îi zice şi sfântul Antonie, pe care nu l-a lăsat să plece la sfântul Munte, ci l-a oprit pe lângă sine întrebuinţându-l pentru rezidirea schitului Iezer. Viaţa acestui cuvios părinte Antonie a fost alcătuită chiar de episcopul Ilarion, negreşit după însemnările ce i va fi dat ucenicul acestuia, ieromonahul Nicolae, zis şi Nichifor în schimnicie. Păstorind Ilarion la Râmnic, Constantin Vodă Brâncoveanu, a zidit şi mânăstirea «ce se cheamă Mamu», în anul 1696.

În perioada cât a fost episcop Ilarion, în Transilvania au apărut problemele religioase în ceea ce priveşte uniaţia. Românii din Muntenia au organizat cea mai puternică rezistenţă contra inovatorilor din Apus. Cei mai erudiţi clerici ai timpului, ca: Teodosie mitropolitul ţării, Antim Ivireanul, Damaschin episcopul şi dascălul, şi alţi clerici luminaţi şi ortodocşi, în frunte cu patriarhul Dositei, au început să lupte din răsputeri contra iezuiţilor din apus. Constantin Brâncoveanu retrase dania Merişani lor, ce o dăduse lui Atanasie şi numai ajutoră cu nimic la întreţinerea mitropoliei Bălgradului. Tipografiile muntene şi cea din Braşov şi Sibiu au lucrat pe capete, dând la lumină o mulţime de cărţi de învăţătură ortodoxă, în greceşte, româneşte, chiar şi arabă. De asemenea s-au organizat mai multe şcoli de învăţătură pentru clerici, mai ales în Transilvania.

În aceste vremuri de luptă aprigă între răsăritul Ortodox şi apusul catolic, episcopul Ilarion al Râmnicului va fi părut suspect patriarhului Dositei, care sta mai mult la curtea. din Bucureşti. El cunoştea bine pe Ilarion, cunoscându-i apucăturile, şi antipatiile contra grecilor, căci Dositei fusese pe la Râmnic, unde îl găsim la 2 februarie 1698, când a dat o carte de blestem pentru o moşie a episcopiei din Bârseştii Argeşului.[127] Bănuielile contra lui Ilarion se vor fi înmulţit şi întemeiat şi mai mult, când se află că el se arată tolerant faţă de catolici, permiţându-le să-şi zidească o biserică în Râmnic şi să-şi îngroape morţii lor în cimitirul episcopiei.[128]

Fără întârziere, patriarhul Dositei va fi mijlocit la conducător, ca Ilarion să fie supus judecăţii sinodului şi caterisit, ceea ce va fii obţinut uşor de la Constantin Vodă, în jurul căruia se aflau exprelaţii şi prelaţii greci din toate colţurile Orientului. Sinodul s-a adunat în pripă în Bucureşti şi sub preşedinţia a însăşi patriarhului, Ilarion a fost învinuit ca schismatic, judecat şi depus din treapta nu numai a arhieriei, dar chiar şi a preoţiei, lăsându-l ca simplu monah.[129] Sinodul a fost prezidat de Dositei Patriarhul, şi actul de caterisire a fost iscălit numai de arhierei greci. Ce se va fi întâmplat cu Ilarion după caterisire nu putem şti nimic. Se presupune că el va fi trăit tot în fosta sa eparhie, retras la vreo mânăstire, la Bistriţa poate, unde fusese ca egumen, ba poate chiar la ctitoria sa Iezer resemnându-se în viaţa sfântă şi liniştită a sihăstriei privind eu multă mâhnire şi durere cum elementul grecesc copleşeşte din ce în ce mai mult şi Biserica noastră. Că el n-a fost privit ca schismatic şi că a căzut victimă intrigilor greceşti, se poate vedea din faptul că succesorii lui la episcopia Râmnicului îl priviră tot ca arhiereu şi în urmă de caterisire, şi numele lui figurează ca arhiereu în toate pomelnicele episcopiei şi în ale altor mânăstiri şi biserici de eparhie, în care se pomeneşte lista arhiereilor.

5. Episcopul Antim Ivireanul (16 martie 1705-28 ianuarie 1708).

Între vlădicii care au înscris pagini strălucite în istoria Bisericii noastre se numără şi mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul. S-a născut în Iviria (Georgia sau Gruzia de azi), în jurul anului 1650, din părinţii Ioan şi Maria, primind la botez numele de Andrei. Încă din tinereţe a căzut rob la turci, care l-au dus la Istambul. Se crede că după ce a scăpat clin robie a trăit în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învăţat sculptura în lemn, pictura şi broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă. Probabil, tot acolo s-a călugărit.

Călugăr tipograf în jurul anului 1690, evlaviosul domn Constantin Brâncoveanu 1-a adus în Tara Românească. Aici a învăţat meşteşugul tiparului de la fostul episcop Mitrofan al Huşilor, care conducea în acel timp tipografia domnească din Bucureşti. În octombrie 1691 a tipărit el însuşi o carte grecească, în care iscălea „Antim ieromonah.” După alegerea episcopului Mitrofan în scaunul vlădicesc de la Buzău, Antim a devenit conducător al tiparniţei domneşti de la Bucureşti. Aici a lucrat până în 1694, tipărind alte trei cărţi, între care şi o Psaltire românească, cu versuri scrise de el în cinstea lui Constantin Brâncoveanu, semn că învăţase bine limba noii sale patrii.[130]

În 1696, ieromonahul Antim s-a mutat la mânăstirea Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie, fiind şi egumen al mănăstirii. Aici a stat până în anul 1701, tipărind 15 cărţi, dintre care 5 în româneşte. Acum a tipărit un Liturghier greco-arab (1701), pentru trebuinţele credincioşilor ortodocşi din îndepărtata Patriarhie din Antiohia Siriei. La Snagov, ieromonahul Antim a deprins cu meşteşugul tiparului mai mulţi ucenici între care cei mai de seamă a fost Mihail Ştefan (Iştvanovici), care mai târziu a tipărit cărţi în Alba Iulia şi chiar în ţara natală a lui Antim, adică în Iviria. În anul 1701, Antim s-a reîntors în Bucureşti. Din acel an şi până în 1705 a continuat aici şirul tipăriturilor, imprimând un număr de 15 cărţi, între care şi un Ceaslov greco-arab (1702), tot pentru credincioşii din Patriarhia Antiohiei, Noul Testament în româneşte (1703) etc.

Calităţile deosebite cu care era înzestrat ieromonahul Antim, ca şi munca rodnică şi neobosită pe care a depus-o încă din clipa venirii sale în Tara Românească, l-au făcut vrednică de cinstea de a fi ales episcop al Râmnicului, la 16 martie 1705. O dată cu aşezarea sa în scaunul vlădicesc, a dus acolo şi tipografia de la Snagov, întemeind astfel prima tiparniţă la Râmnic. În decurs de trei ani a tipărit aici 9 cărţi, din care 3 româneşti şi 3 slavo-române, toate cărţi de slujbă, între care şi Liturghierul cu Molitvelnicul, primele ediţii româneşti din Muntenia (1706).

După o păstorire de abia trei ani la Râmnic, s-a petrecut o nouă schimbare în viaţa Iui Antim Ivireanul. La 27 ianuarie 1708 a murit mitropolitul Teodosie, care păstorise pe credincioşii din Tara Românească aproape 40 de ani. E1 a recomandat prin testament, ca episcopul Antim al Râmnicului să-i fie urmaş în scaun, socotind că este cel mai vrednic pentru această înaltă treaptă vlădicească, lucru de care s-a s ţinut seama la alegere. Înscăunarea i s-a făcut în ziua de 22 februarie 1708, la Duminica Ortodoxiei, fiind de faţă şi patriarhii Alexandriei şi Ierusalimului iar noul mitropolit a rostit o frumoasă cuvântare.

Noi tipografii. În activitatea sa de mitropolit al Ungrovlahiei, n-a cruţat nici o osteneală pentru luminarea credincioşilor, dovedind frumoase calităţi de păstor, predicator şi patriot. După aşezarea sa în scaunul mitropolitan, a întemeiat o nouă tipografie la Târgovişte. În această tipografie au apărut 18 cărţi, dintre care 11 în româneşte. Cele mai însemnate dintre tipăriturile româneşti erau: Psaltirea; Octoihul, Liturghierul, Molitvelnicul, Catavasierul, Ceaslovul, Pildele filozofeşti şi altele. Constatăm că numărul cărţilor tipărite în româneşte era într-o vădită creştere. Trebuie să reţinem că mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna limba română în slujba bisericească, desăvârşind ceea ce se începuse sub Matei Basarab (tipicul în româneşte) şi Şerban Cantacuzino (textele biblice). Prin tipărirea cărţilor de slujbă în româneşte, Antim a contribuit la făurirea unei limbi liturgice româneşti care dăinuieşte până azi.

În 1715, mitropolitul Antim a mutat tipografia de la Târgovişte la Bucureşti. Tot în acest oraş a înfiinţat o nouă tipografie, la mânăstirea ctitorită de el, a Tuturor Sfinţilor. Amândouă au tipărit până la moartea sa câte o carte. În total, în decursul activităţii sale în Ţara Românească, s-au tipărit 63 de cărţi, din care 38 de el însuşi, iar celelalte de către ucenicii săi; dintre ele, 21 erau în româneşte. Trebuie să notăm că patru cărţi au fost scrise de el însuşi şi anume: Învăţătura pe scurt pentru taina pocăinţei (Râmnic, 1705), Învăţătură bisericească la cele trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor (Târgovişte, 1710), Capete de poruncă la toată ceata bisericească (Târgovişte, 1714) şi Sfătuiri creştine politice către domnitorul Ştefan Cantacuzino, în greceşte (Bucureşti, 1715). Tot mitropolitului Antim i se datorează ilustrarea tipăriturilor sale cu gravuri de o măiestrie deosebită. A rămas de la el o lucrare în manuscris, intitulată Chipurile Vechiului şi Noului Testament, care cuprinde 503 portrete în medalion, cu diferite personaje biblice, 3 schite şi 8 desene (se păstrează la Kiev). Toate acestea arată calităţile artistice deosebite cu care era înzestrat.

Didahiile. O altă latură de seamă din păstoria lui Antim a fost zidirea sufletească a credincioşilor săi prin cuvânt. Sunt preţuite până azi predicile sale numite Didahii, în care osândea felurite păcate ale vremii sale, mai’ ales ale marii boierimi. Cunoaştem de la el 28 de predici la diferite duminici şi sărbători şi 7 cuvântări ocazionale.

Antim Ivireanul este ctitorul mănăstirii cu hramul Toţi Sfinţii din Bucureşti (numită azi Mânăstirea Antim), ridicată în anii 1713-1715, după planurile întocmite de el însuşi. Pentru această mânăstire a întocmit un aşa numit Aşezământ, care este un testament cu prevederi pentru ajutorarea copiilor săraci, dornici să înveţe carte, a oamenilor şi fetelor sărace, a străinilor etc. În 1712, Constantin Brâncoveanu i-a cerut să-şi dea demisia din scaun, dar vlădica Antim a întocmit două apărări scrise, prin care îşi dovedea nevinovăţia, arătând că acuzaţiile aduse de duşmanii săi erau neîntemeiate. E1 şi-a continuat apoi nestânjenit activitatea până la moartea lui Brâncoveanu (1714) şi apoi sub urmaşul său, Ştefan Cantacuzino (1716).

După numirea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, în 1716, au început zile grele pentru bătrânul mitropolit. Învinuit că a intrat în legătură cu austriecii şi că ar fi uneltit împotriva turcilor şi a domnului, a fost arestat din ordinul acestuia şi închis în temniţa palatului. A fost ţinut acolo mai multe săptămâni, cerându-i-se demisia. Refuzând să o dea, Mavrocordat a cerut patriarhului ecumenic să-l caterisească, lucru pe care acesta l-a şi făcut. În sentinţa de caterisire i s-au adus felurite învinuiri nedrepte, pe baza cărora a fost scos din rândul arhiereilor şi călugărilor, urmând să fie închis pe viaţă în mânăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai. Această pedeapsă n-a mai ajuns să o facă, pentru că ostaşii turci care îl însoţeau spre Muntele Sinai, l-au ucis, aruncându-i trupul în râul Tundja, lângă Adrianopol. Moartea lui s-a întâmplat în toamna anului 1716. În felul acesta şi-a sfârşit viaţa muceniceşte, ca şi binefăcătorul său, domnul Constantin Brâncoveanu. Cu prilejul prăznuirii a 250 de ani de la moartea sa mucenicească, în 1966, Patriarhia ecumenică a anulat nedreapta şi grăbita sentinţă de caterisire. Iar în iunie 1992, Sf. Sinod al Bisericii noastre 1-a trecut în rândul sfinţilor, pomenirea lui urmând să se facă în fiecare an, la 27 septembrie.

6. Episcopul Damaschin (aprilie? 1708- 5 decembrie 1725).

Spre deosebire de secolele anterioare şi de celelalte eparhii româneşti din secolul al XVIII-lea, Râmnicul a avut o seamă de vlădici vrednici, care au cinstit după cuviinţă scaunul pe care l-au ocupat.[131] Trebuie notat apoi că în urma unui război victorios dus împotriva turcilor, Austria a ocupat Oltenia, fapt recunoscut şi prin tratatul de pace încheiat cu Imperiul otoman la Pasaroviţ, în 1718. Această ocupaţie a durat până în 1739 când, în urma unui nou război cu turcii, încheiat prin pacea de la Belgrad, austriecii au fost nevoiţi să părăsească Oltenia, care a fost realipită la Ţara Românească.

În timpul ocupaţiei Olteniei de austrieci, Biserica a fost supusă unui regim cu totul deosebit de cel din trecut. Astfel, Episcopia Râmnicului a fost dezlipită de sub vechea autoritate a Mitropoliei Ungrovlahiei şi pusă sub dependenţa Mitropoliei Ortodoxe Sârbe din Belgrad. Numirea episcopului o făcea împăratul din Viena, dintre trei candidaţi propuşi de o adunare electivă formată din boieri şi egumeni. Mănăstirile erau supuse în problemele materiale guvernului austriac, care confirma şi alegerile de egumeni. S-au suprimat tot atunci închinările de mănăstiri la Locurile Sfinte din Răsărit şi s-au interzis

legăturile cu acestea. În această perioadă, episcopii de Râmnic au avut pentru un timp, şi cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi români din Braşov şi Ţara Bârsei, aflaţi şi ei între graniţele Imperiului austriac şi care n-au voit să recunoască pe episcopii uniţi din Transilvania. Din 1708, scaunul vlădicesc de la Râmnic a fost ocupat de episcopul Damaschin, numit şi Dascălul. Acesta se trăgea din familia românească Voinescu din Voineşti- Dâmboviţa. Fusese ucenic al episcopului cărturar şi tipograf Mitrofan fost episcop la Huşi şi apoi la Buzău, pe care 1-a ajutat la tipărirea unor cărţi, de la care, va fi învăţat şi meşteşugul tipografiei, şi pe care îl succedă la scaunul acelei episcopii.[132] A ocupat şi slujba de dascăl la şcoala de slavonie din Bucureşti. A fost de neam de prin părţile Timişoarei sau Transilvaniei pentru că se va fi numit ieromonahul Damaschin Gherbest, ori Herberst. Era un bun cunoscător al limbilor latină, greacă şi slavonă. Ca episcop la Buzău, a fost ales şi sfinţit în locul cărturarului răposat episcop Mitrofan, la 3 octombrie 1703.[133] Aici însă nu a păstorit decât patru ani şi jumătate adică până la 16 aprilie 1708, când a trecut ca episcop al eparhiei Râmnicului, în locul vrednicului Antim Ivireanul, ce a fost ridicat la scaunul mitropolitan din Bucureşti, de câtre Constantin Vodă Brâncoveanu, în locul decedatului mitropolit Teodosie.[134] După alegerea lui Antim Ivireanul ca mitropolit, a trecut în locul său ca episcop la Râmnic. Aici a purtat o grijă deosebită de gospodăria Episcopiei, lucru dovedit de numeroase acte din acel timp. În 1717, când încă nu se încheiase pacea între turci şi austrieci, dar aceştia din urmă ocupaseră Oltenia, Damaschin s-a dus la Viena în fruntea unei delegaţii, înaintând Curţii un memoriu prin care cerea, între altele, ca Biserica din Oltenia să-şi păstreze drepturile de până atunci, iar mănăstirile să fie scutite de încartiruiri de soldaţi.

În noiembrie 1719, episcopul Damaschin, împreună cu egumenul mânăstirilor Hurezi, Bistriţa, Arnota şi Govora, au cerut împăratului ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de Mitropolie, dependentă de patriarhia din Constantinopol, înfiinţarea de şcoli în Râmnic şi Craiova, precum şi o mai bună organizare a mânăstirilor. Împăratul a amânat mereu răspunsul la aceste cereri ale episcopilor, încât nu s-a realizat nici una din ele. Ca activitate, desfăşurată de episcopul Damaschin la Buzău, nu cunoaştem decât pe cea literară bisericească. Odată cu strămutarea la episcopia Râmnicului, episcopul Damaschin începe adevărata activitate de păstor şi de cărturar. E1 se arătă aici ca un bun gospodar, îngrijind şi înmulţind avutul episcopiei ca un vrednic şi abil păstor apărând drepturile seculare ale episcopiei şi mânăstirilor din eparhia sa şi mai ales ortodoxia bisericii oltene, atât de mult ameninţată în timpul ocupaţiei austriece. El a dovedit că este un bun român şi neîntrecut cărturar al timpului pentru că a contribuit la introducerea limbii române în sfintele slujbe bi­sericeşti şi prin traducerea mai tuturor cărţilor noastre de ritual. Peste 30 de documente, păstrate la episcopia Râmnicului, ne arată că episcopul Damaschin a înmulţit averea şi veniturile episcopiei prin cumpărări de vii, moşii, case, vaduri de moară, ţigani, etc., şi dobândind danii însemnate de pe la diferiţi pioşi creştini, cum şi diferite privilegii şi mile domneşti.

În vremea, şi poate chiar prin stăruinţa lui, s-a zugrăvit biserica schitului Iezer,[135] şi s-a refăcut: pomelnicul cel vechi al episcopiei, care era de la episcopul Ştefan, pu­nându-se în fruntea lui, şi Introducerea tradusă din ruseşte de mitropolitul Varlaam.[136] Tot în vremea păstoriei lui Damaschin s-a zidit schitul Păpuşa, de la Bistriţa[137] şi s-a refăcut Mânăstirea Dintr-un Lemn.[138] Încă un fericit eveniment din vremea păstoriei lui Damaschin la Râmnic a fost şi descoperirea capului sfântului Mercurie, de către preotul Stanislav, în ruinele unei vechi biserici de la Oc­nele Mari, de unde a fost luat şi dus « cu litanie » de către episcop şi depus în biserica Sfântului Gheorghe din aceeaşi localitate, de unde apoi mai târziu a fost luat şi dus la episcopie.

Dintre traducerile sale episcopul Damaschin n-a tipărit mai nimic. La Buzău el a retipărit Apostolul, în 1704,[139] pe care îl tipărise tot el în 1683, cu minunate ilustraţii săpate de el în lemn,[140] iar la Râmnic el ar fi mai tipărit, în 1724, Învăţătura pentru şapte taine tradusă de el,[141] şi o Psaltire, în 1725.[142] Alte tipărituri nu se mai cunosc de la episcopul Damaschin. Cauzele vor fi fost mai multe, dintre care s-ar putea cita faptul că episcopul Damaschin, partizan înfocat al cărţilor româneşti la Buzău, ne având gata traduceri româneşti, nu şi-a mai pus tipografia, ce o moştenise de la predecesorul său Mitrofan, în serviciul tipăriturilor în limbi străine.

Deşi era prins cu administraţia eparhiei, mai ales în împrejurările survenite, episcopul Damaschin nu şi-a uitat preocupările cărturăreşti. Încă de la Buzău începuse traducerea în româneşte a cărţilor de slujbă, muncă pe care a continuat-o cu râvnă şi la Râmnic. În felul acesta, a contribuit la românizarea slujbelor şi la dezvoltarea limbii literare româneşti. Se pare că această muncă de traducător l-a preocupat în aşa măsură, încât numai către sfârşitul vieţii a dat la tipar ostenelilor sale. Abia în 1724 a obţinut aprobarea pentru înfiinţarea unei tiparniţe noi la Râmnic, tipărind în acelaşi an un Ceaslov şi o Învăţătură despre cele Şapte Taine, iar în anul următor, o Psaltire. Atât a putut tipări, căci la 5 decembrie 1725, a trecut la cele veşnice. Manuscrisele rămase de la el au fost tipărite de urmaşii săi.

După el, alegerea episcopului de Râmnic a fost încredinţată unei adunări elective, formată din egumeni şi din boieri, care propuneau trei candidaţi, din care autorităţile recomandau pe unul împăratului pentru numire, hirotonia fiind făcută de mitropolitul sârb al Belgradului. Aşa au fost aleşi egumenii:

7. Ştefan II de la Govora (15 octombrie 1726-20 august 1727), mort la 20 august 1727 “otrăvit” de nişte oameni fără frică de Dumnezeu înainte de a fi fost hirotonit, deşi i se făcuse înscăunarea, şi

8. Inochentie de la Brâncoveni (septembrie 1727-1 februarie 1735), care a tipărit câteva din manuscrisele rămase de la Damaschin, apoi Climent de la mânăstirea Bistriţa.

9. Episcopul Climent (29 iunie 1735-8 mai 1749).

A păstorit în împrejurări deosebit de grele, fiind ales în 1735 şi hirotonit abia în 1737, an în care a izbucnit un nou război între turci şi austrieci. Nenorocirile războiului au cuprins întreaga Oltenie, care, după încheierea păcii de la Belgrad, a fost realipită la Tara Românească. Abia din acest an a putut episcopul Climent să-şi continue păstoria în condiţii mai bune.

E1 este unul din cei mai seamă vlădici, ctitori de locaşuri sfinte. De pildă, a ridicat la Râmnic o nouă biserică episcopală, reşedinţă, clopotniţă şi chilii, căci cele vechi fuseseră arse şi distruse în cursul războiului amintit. A ridicat din temelie o bolniţă la Episcopie, un schit în satul său natal Pietrarii de Jos, apoi schiturile Pătrunsa şi Colnic, bisericile din Bodeşti, Bărbăteşti şi Goranu, toate în părţile Vâlcii. Episcopul Climent n-a neglijat nici activitatea culturală, tipărind aproape 20 de cărţi, fie de slujbă, fie de învăţătură. Este adevărat că multe din aceste tipărituri erau rămase în manuscris de la marele său înaintaş Damaschin, la care se mai adaugă o retipărire a Cazaniei lui Varlaam (cu unele completări). Climent are însă meritul că a luat iniţiativa, a supravegheat tipărirea şi a suportat cheltuielile de tipar. E1 este şi autorul a două broşuri originale: Prima se intitula Capete de poruncă (1743), cu 12 dispoziţii adresate preoţilor privitoare la îndeplinirea slujbei lor (unele luate după broşura cu acelaşi titlu a lui Antim Ivireanul) şi cu o pastorală la începutul Postului Mare. A doua era intitulată Întrebări şi răspunsuri pentru Şapte Taine (1747), un mic catehism pentru folosul preoţilor. Episcopul Climent s-a retras din scaun la 8 mai 1748, datorită bătrâneţii, trecând la cele veşnice Ia 31 ianuarie 1753.

10. Episcopul Grigorie Socoteanu (8 mai 1749-21 mai 1770).

E1 a fost ucenic al episcopului Climent şi actul ale­gerii, din 8 mai 1749, l-a găsit ca egumen al mă­năstirii Cozia. Fecior lui Gheorghiţă Socoteanu, este strămoş direct al mamei tatălui lui Alexandru Lahovari, marele bărbat de stat, şi ni se spune că el ar fi fost însurat şi ar fi avut copii, înainte de a intră in călugărie.

Fiind episcop al Râmnicului se distinse, ca şi predecesorul şi dascălul său, ca bun gospodar şi cărturar. El continuă lucrul început de episcopul Climent zidind la episcopie frumosul paraclis, ce se păstrează până azi întocmai cum a ieşit din mâinile meşterilor puşi de el, cu fresce de Sibile pe partea din exterior şi cu portretul său mural, al lui Vodă Constantin Gehan Racoviţă şi al altor ctitori, în interior.

A avut o deosebită îngrijire pentru averile şi metoaşele episcopiei şi în deosebi a îngrijit de schitul Sărăcineştii, cel mai din apropiere metoh al episcopiei şi, plăcându-i frumoasele poziţii din jurul lui, va fi stat aici mare parte a vieţii lui de episcop al Râmnicului. Tot aici s-a retras pentru o vreme, după ce a făcut paretesis, din această cauză numindu-se în unele acte Vlădica Sărăcinescu. La tipografia Râmnicului se tipăresc în vremea păstoriei lui: Catavasier 1750, Ceaslov 1753, Molitvelnic 1758, Octoih în 1763 şi Psaltire în 1764. Episcopul Grigorie a demisionat din scaunul episcopiei la 21 mai 1764, din cauza bolii şi de bătrâneţe, dar mai ales poate din pricina politicei timpului, căci el se arătase partizan unor boieri, cu care se înrudea şi care erau împotriva domnitorului Constantin Racoviţă.

După retragerea sa din scaun se aşează în Craiova, iar la 26 iulie 1770 ocupă cu voia boierilor devotaţi Turciei şi a măriei sale domnului Manuil Ruset scaunul de mitropolit al ţării, în urma ducerii mitropolitului titular, Grigorie, la Petersburg. Dar se retrase tot în 1770, când titularul se reîntoarse din Rusia. Ca fost mitropolit al ţării, Grigorie după aceea îşi păstră până la moarte titlul de «proin Mitropolit».

Către sfârşitul vieţii sale şi după ieşirea din scaunul de mitropolit va fi stătut şi pe la mânăstirea Govora, unde îl aflăm că preface chiliile de aici, preface trapezăria, acopere biserica şi porunceşte a se scrie pomelnicul mâ­năstirii. Episcopul Grigorie, ajutat de Teodor Ieromonah Dobruşanul şi alţi ctitori, a zidit biserica Toţi Sfinţii din Râmnicu-Vâlcea. După moarte el a fost înmormântat în biserica episcopiei din Râmnic. O stampă murală a sa se află şi în biserica schitului Crasna.

11. Episcopul Partenie (21 mai 1764-1771).

Partenie a fost mai întâi egumen la Tismana, unde la 1763 a scris Viaţa Sfântului Nicodim. E1 a fost preferat în locul lui Sofronie Cozianul şi lui Mihail Bistriţeanul, de către sobor, care l-a ales episcop la Râmnic, în locul episcopului Grigorie, demisionat în 21 mai 1764. El face parte tot din ceata prelaţilor distinşi, care au păstorit la Râmnic în secolul XVIII a fost un bun gospodar şi chivernisitor al averii episcopiei, şi continuă tipărirea cărţilor bisericeşti, începută de către predecesorii Iui. Unui din cele dintâi acte ale sale, va fi fost aducerea moaşte­lor cinstitului cap al sfântului Merciarie de la biserica domnească din Ocnele Mari la biserica sfintei episcopii din Râmnic, şi aşezarea lor în o cutie de argint aurită, făcută cu cheltuiala sa, în anul 1767. În vremea păstoriei lui se zideşte, şi se închină ca metoh episcopiei schitul Tândăleştii‚ se mai închină de asemenea Creţeştii, Obedeanu şi Tărtăşeştii, tot ca metoaşe episcopiei, şi se începe zugrăvirea schitului Dobruşa, metohul episcopiei. În folosul păstoriţilor săi şi al creştinilor din alte părţi, episcopul Partenie a tipărit la Râmnic următoarele cărţi de slujbă: Antologhionul 1766, Penticostarul 1767, Slujba Sfântului Nicodim 1767, Liturghia 1768 şi Molitfelnicul 1768. Nu se ştie cât a stat în scaunul episcopal nici dacă a fost îndepărtat din scaunul episcopal de către mitropolitul Grigorie cu ajutorul trupelor ruseşti. Documentele episcopiei îl pomenesc până la anul 1769, iar într-un act de judecată din 2 august 1772 se spune că el deja murise.

12. Episcopul Chesarie (26 decembrie 1773-9 ianuarie 1780).

Cel mai de seamă episcop de Râmnic din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost Chesarie (1773-1780). Acesta se trăgea dintr-o familie cu numele Halepliu, ceea ce ne duce la presupunerea că strămoşii săi ar fi fost originari din Alepul Siriei. A învăţat carte la şcoala domnească din Bucureşti, unde şi-a însuşit limbile: greacă, latină, rusă şi franceză. A devenit mai târziu ucenic al mitropolitului Grigorie II, care 1-a călugărit şi l-a luat în slujba Mitropoliei, ca protosinghel şi eclesiarh, lucrând şi la traducerea şi tipărirea unor cărţi teologice. În 1770 a făcut parte din delegaţia Ţării Româneşti care s-a dus la Petersburg pentru a exprima omagiul de credinţă şi a expune doleanţele ţării în faţa împărătesei Ecaterina a II-a. Spre sfârşitul anului 1771 i s-a încredinţat conducerea eparhiei Râmnicului, în calitate de vicar. Felul în care a condus-o i-au atras dragostea şi încrederea tuturor, încât în decembrie 1773 a fost ales episcop eparhiot, fiind hirotonit şi înscăunat în ianuarie 1774. Ca episcop, Chesarie s-a remarcat şi prin activitatea administrativă, dar mai ales prin cea cultural-tipografică. Astfel, a înfiinţat două şcoli la metocurile Episcopiei Râmnicului din Bucureşti şi Craiova, prima cu dascăli de limbile greacă şi slavonă, iar a doua cu dascăli de limba română. S-a îngrijit apoi de refacerea unor schituri şi mănăstiri din eparhie. În tipografia refăcută de el la Râmnic, cu materiale aduse de la Sibiu, în răstimp de numai patru ani au apărut vreo 10 cărţi de slujbă, ceea ce dovedeşte o muncă neîntreruptă şi încordată. Între acestea se remarcă Mineiele pe lunile octombrie-martie, tipărite pentru prima oară în româneşte, între anii 1776-1780, care constituie lucrarea de căpetenie a lui Chesarie. Prin Mineiele lui, s-a desăvârşit pentru totdeauna românizarea slujbelor bisericeşti. El s-a ajutat şi de manuscrisele lui Damaschin, precum şi de alţi colaboratori harnici şi pricepuţi din jurul său (mitropolitul Grigorie II, Filaret, urmaşul său în scaun, ierodiaconul Anatolie, monahul Rafail de la Hurezi, „grămăticul” Iordan Capadocianul). Ei au îndreptat mult limba şi au dat o tălmăcire nouă aproape pe de-a întregul în graiul viu, înţeles de toţi românii, fapt care a contribuit la răspândirea Mineielor în toate ţinuturile locuite de români. Din punct de vedere grafic, ele au fost tipărite foarte îngrijit, cu chenare şi frontispicii de o mare frumuseţe, unele având şi diferite gravuri.

Ceea ce trebuie remarcat la cele şase Mineie tipărite de Chesarie sunt prefeţele la fiecare volum scrise de el însuşi, în care arăta însemnătatea lunilor respective, pe temeiuri istorice şi mitologice, precum şi datinile religioase de origine romană păstrate de români, expune întâmplările biblice mai de seamă şi explica sărbătorile bisericeşti din fiecare lună. Apoi, în unele prefeţe făcea scurte incursiuni în istoria poporului român, cu dovezi asupra originii latine a poporului şi a limbii, precum şi asupra continuităţii noastre neîntrerupte în Dacia. De pildă, în prefaţa Mineiului pe noiembrie făcea o scurtă istorie a Ţării Româneşti, pe care o împărţea în trei epoci: 1. epoca războaielor (ale dacilor cu romanii şi faptele ce au urmat până la întemeierea ţării); 2. epoca zidirii mânăstirilor (de la Negru Vodă la Matei Basarab) şi 3. epoca culturii sau a traducerii cărţilor de slujbă în româneşte (de la Matei Basarab încoace). În prefaţa Mineiului pe ianuarie făcea o scurtă istorie a întregului popor român, stăruind asupra originii sale daco-romane, scriind: „Aflu linia neamului românesc din vechi trăgându-să, din slăvit neam al romanilor.” Chesarie a închis ochii pe neaşteptate la Bucureşti, în ziua de 9 ianuarie 1780, după o păstorie de numai 6 ani.

13. Episcopul Filaret (martie 1780-6 septembrie 1792).

Norocul a fost că restul de şase Mineie (aprilie­ şi septembrie), pregătite pentru tipar de Chesarie, au fost publicate de urmaşul său în scaun, Filaret (1780-1792), toate în anul 1780. El a continuat activitatea editorială a înaintaşilor săi, tipărind pe lângă Mineie, peste 20 de cărţi de slujbă în româneşte. În felul acesta, a desăvârşit munca acestora de traducere şi tipărire a cărţilor de slujbă şi de învăţătură creştinească în limba română. În 1792, Filaret a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, dar a păstorit un an, apoi s-a retras. Moare în 1794.

14. Episcopul Nectarie (8 septembrie 1792-16 decembrie 1812).

El era grec de origine din Moreea. Înainte de a se fi suit în scau­nul episcopiei de Râmnic, el a fost arhimandrit şi iconom la, episcopia Râmnicului sub episcopul Filaret.

Strămutându-se episcopul Râmnicului Filaret, la Bucureşti ca mitropolit al Ungro-Vlahiei, a fost ales în locul său Nectarie, fiind preferat arhimandriţilor Ştefan şi Ilarion, egumenii Tismanei şi Coziei la 8 septembrie 1792. La Râmnic a păstorit ca episcop, aproape 19 ani, adică până la 16 decembrie 1812, când a fost ridicat pe scaunul mitropoliei ţării, în locul mitropolitului Dositei Filitis, demisionat. Cât a păstorit la Râmnic nu s-a arătat ca un bun gospodar, ca predecesorul Filaret. Se va fi ocupat mai mult pentru a strânge bani pentru sine, lă­sând episcopia datoare mulţi bani. La 1795, fiind în ţară foamete mare, mitropolitul Dositei Filitis împreună cu episcopul Nectarie şi cu ceilalţi episcopi, au scos o carte de sfătuire, în care dă voie să mă­nânce oamenii şi de dulce în postul Paştelui pentru lipsa bucatelor.

Ca activitate literară, însemnăm aici, că în vremea păstoriei lui Nectarie, tipografia episcopiei de Râmnic a ­tipărit următoarele cărţi: Apostolul, în 1794; Evanghelia, în 1794; Cazania, în 1792; Molitvelnicul, în 1793; Octoihul, în 1811; şi un Chiriacodromion, cea dintâi carte în, limba bulgară modernă, tipărit în 1706 de Sofronie episcopul de Vraţa, ajutat de către Dositei, mitropolitul Ungro-Vlahiei.

15. Galaction (25 ianuarie 1813-12 aprilie 1824).

Cu strămutarea la mitropolia din Bucureşti a lui Nectarie, a fost ales în locul lui egumenul de la Govora, Galaction, care era nepotul lui Nectarie, prin urmare grec şi el, la 25 ianuarie 1813, fiind preferat în locul egumenilor de la Hurez şi Motru, arhimandriţii: Gherman şi Grigorie.

Cât a stat în scaunul episcopiei de Râmnic, el a continuat cu tipărirea de cărţi bisericeşti, în tipografia de aici, dând la lumină: Liturghia în 1813; Viaţa sfântului Vasile în 1816; Liturghia, în 1817; şi Învăţătura pentru spovedanie, în 1813.

La 1819 episcopul Galaction a semnat împreună, cu mitropolitul Dionisie Lupu şi cu Iosif al Argeşului şi Gherasim al Buzăului o anafora, prin care, pe viitor, episcopii şi mitropoliţii sunt opriţi a face datorii pe numele Aşezămintelor pe care le reprezentau. Această anafora prevede ca pe viitor astfel de datorii să se facă numai cu ştiinţa domnului.[143]

Despre episcopul Galaction mai cunoaştem că el a servit de martor într-un proces pentru moştenire între Barbu Ştirbei‚ viitorul domn şi nepoatele părintelui său adoptiv, Uţa Grădişteanu şi Stanca Pârscoveanu.[144] Galaction face paretesis în anul 1824, cauza acestei demisii este redeşteptarea spiritului naţional, de care Galaction era cu totul străin şi neputinţa sa de a se mai susţine în noua stare de lucruri.

16. Episcopul Neofit (18 aprilie 1824-29 iunie 1840).

Arhimandritul Chiriac Râmniceanul spune, că Neofit a fost «gramaticul părintelui, Galaction».

E1 era român, însă un om slab, fricos şi nestatornic. A fost arhimandrit şi egumen al bisericii sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti şi a venit la scaunul episcopiei de Râmnic în 1824 în locul lui Galaction care a demisionat. La venirea sa a găsit episcopia datoare cu suma de 154.200 lei vechi, rămasă de la predecesorii săi. Din această datorie cunoaştem că episcopul Neofit a plătit 25.000 lei vechi‚ dar ştim că s-a şi împrumutat cu 15.000 lei. În vremea păstoriei sale, veniturile episcopiei erau de 71.761 lei iar cheltuielile de 76.608 lei. Sub Neofit se săvârşesc multe hirotonisiri necanonice de preoţi şi diaconi de către episcopii de Vidin şi Vraţa, din care pricină mitropolitul Grigorie a intervenit pe deoparte către domnitor să supună la bir pe toţi cei hirotonisiţi necanonic, iar pe de alta către episcop ca să ajute la aceasta, scutindu-se însă văduvele preoţilor şi diaconilor.

În 24 februarie 1829, Neofit este însărcinat de administraţia rusească din principate cu girarea afacerilor eparhiei mitropoliei Ungro-Vlahiei, în locul exilatului în Basarabia, mitropolit Grigorie, care calitate o păstrează până la 1840, când este numit definitiv ca mitropolit. Până la această dată însă el a păstorit şi eparhia Râmnicului, stăruind pentru înfiinţarea seminarului de aici, care a fost deschis la 8 noiembrie 1837, cu 30 seminarişti interni, având hrana şi îmbrăcămintea de la episcopie, în prezenţa‚ episcopului Neofit.

În calitate de locţiitor de mitropolit al ţării, Neofit, sub îndemnul exilatului mitropolit Grigorie, protestă contra încălcărilor ce se aduceau, prin regulamentul organic, ierarhiei din biserica română, de către obşteasca adunare sub influenţa ruşilor stăpânitori.

17. Episcopul Calinic (15 septembrie 1850- 11 aprilie 1868).

Cu numirea lui Neofit în 1840, ca mitropolit al ţării scaunul episcopiei Râmnicului rămase vacant 10 ani. În acest timp afacerile acestei episcopii fură încredinţate în mod provizoriu arhiereului Nifon, care deveni mai târziu mitropolitul Nifon. La 14 septembrie 1850, convocându-se adunarea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor, şi fiind toate scaunele vacante, fură aleşi Nifon, vicarul de la Râmnic, ca mitropolit contra voinţei lui Duhamel, care ar fi vrut să fie ales stareţul Calinic de la Cernica, Calinic a fost ales episcop la Râmnic; iar Climent şi Filotei au fost aleşi episcopi la Argeş şi Buzău.

S-a născut în Bucureşti în 1787, din părinţi români, Calinic se călugări la vârsta de 16 ani în mânăstirea Cernica, unde a stat până la alegerea sa ca episcop, fiind stareţ aici 40 de ani. Încă din frageda vârstă a copilăriei şi până la moartea sa a petrecut o viaţă cuvioasă, deosebindu-se mai ales prin postire riguroasă prin milostenii şi prin neîncetate rugăciuni. Se poate spune, cu drept cuvânt, că el a dus o viaţă de ascet, căci ajunsese să mănânce numai puţină pâine şi puţine fructe, şi nu gusta nici carne, nici peşte şi nici orice altă mâncare de dulce. Chiar ca episcop nu avea decât un singur rând de haine, căci pe celelalte le da ca pomană, şi nici un ban nu purta la sine căci îi da oricui îi cerea. La moartea sa nu s-a găsit nici un ban sau altă avere, decât un număr oarecare de cărţi tipărite de el, dar şi pe acelea le lăsase mai dinainte, împreună cu tipografia sa oraşului său de reşedinţă Râmnicu-Vâlcea.[145]

Din pricina vieţii sale cele neprihănite, a postirilor şi a deselor milostenii era privit ca un sfânt de contempo­ranii săi, care îi atribuiau şi darul minunilor şi al proo­rocirii.

Simţindu-şi sfârşitul vieţii sale, episcopul Calinic, s-a retras la Cernica, care era tot un fel de ctitorie a sa unde boli un timp, dându-şi sufletul în mâinile Domnului în luna aprilie a anului 1868, în vârstă de peste 80 de ani, şi unde a fost şi înmormântat iar afacerile eparhiei Râmnicului au fost încredinţate în mod provizoriu arhimandritului Inochentie Chiţulescu. Venind în eparhia sa, episcopul Calinic a găsit scaunul de la episcopia Râmnicului aproape distrus de către focul cel mare, din 1847, care arsese o parte din Râmnic şi episcopia, cu biserica cea mare, seminarul, clopotniţa şi mai toate casele din împrejurimi, din care cauză, reşedinţa, episco­piei şi seminarul au fost strămutate în Craiova. Ştirbei ar fi vrut ca să rămână aici pentru totdeauna reşedinţa episcopiei, dar cel care se va fi opus la aceasta va fi fost însăşi noul episcop Calinic, care iubea viaţa retrasă şi liniştită. Ştirbei Vodă a cedat stăruinţelor lui Calinic şi i-a dat ajutorul bănesc, spre a reclădi scaunul episcopiei de la Râmnic. În scurt timp a reclădit biserica cea mare a episcopiei, seminarul, locuinţele arhiereşti, şi a reparat toate celelalte clădiri. Casele de la bolniţă le-a prefăcut în atelier al tipografiei, pe care a organizat-o din nou, înzestrând-o cu litere noi şi alte utilitare. Din această nouă tipografie au apărut mai toate cărţile de ritual, şi alte cărţi deosebite, cum ar fi: Carte foarte folositoare de suflet; Preoţia; Mărturisirea ortodoxă; Jurământul preoţilor,[146] etc. El a rezidit din temelie schitul Frăsinei, pe care a reuşit să îl scape de secularizare prin protecţia lui Cuza Vodă care păstrează până astăzi privilegiile sale. A refăcut şi schitul Popânzăleştii, metohul episcopiei unde a strămutat maicile de la schitul Slătioarele, iar zestrea schitului Slătioarele a adăugat-o la Frăsinei, cu învoirea guvernului.

Calinic era iubitor de carte. Încă pe când era stareţ la Cernica, a catalogat şi însemnat cu mâna sa toate cărţile, care se aflau atunci în bogata bibliotecă a mânăstirii. Ca episcop Ia Râmnic, el pune să se copieze manuscrise din operele Sfinţilor Părinţi pentru folosul seminariştilor. Retras înainte de moarte la Cernica, a scris pe cărţi mai multe întâmplări minunate, care au avut loc în mână­stire, pe când era stareţ şi iscălind la sfârşit : « Calinic Râmniceanul fost stareţ obşti »

18. Episcopul Atanasie I (18 ianuarie 1873- 9 februarie 1880).

Episcopul Atanasie (Stoeanescu) s-a născut în Bucu­reşti din părinţi români: Sava şi Păuna. El a fost călugărit de mitropolitul Neofit al Ungro-Vlahiei şi trimes la Budapesta, unde era o capelă ortodoxă. Mai târziu, întorcân­du-se în ţară, a fost numit director al seminarului din Râmnicu-Vâlcea. A fost apoi pe rând egumen la mânăstirile Flămânda şi Sadova 3). În 1859 a fost sfinţit arhiereu, cu titlul de Troados, de către mitropolitul Nifon iar în 1865 numit de Vodă ­Cuza, cu decret .domnesc, episcop la Roman, din care demisionă în curând.

La 1873 a fost ales din nou ca episcop al Râmnicului, de către marele colegiu. În această calitate, întâmpină în luna Mai acelaşi an, pe Carol I la Râmnic, cu ocazia vizitării acestui oraş de către Măria Sa. La anul 1877 el binecuvântă, în faţa M. S. Domnitorului Carol I, armata română, la Corabia, înainte de a trece Dunărea in Bulgaria. Sub păstoria şi cu binecuvântarea sa s-au tipărit în Craiova mai multe cărţi de ritual cu caractere latine, între care şi o carte de predici, în care se cuprind predicile publicate în vechea revistă “Predicatorul Bisericesc”.

La 9 februarie 1880, episcopul Atanasie moare în Bucureşti, în casele din curtea bisericii Sfântul Dumitru, şi a fost înmormântat la mânăstirea Cernica, iar afacerile eparhiei Râmnicului până la alegerea altui episcop, au fost încredinţate în mod provizoriu arhiereului Teodoret Craioveanul.

19. Episcopul Iosif II “Bobulescu” (30 noiembrie 1880- noiembrie 1886).

S-a născut în Burdujeni, la 15 decembrie 1818, din părinţi români, preotul Constantin Bobulescu şi Maria, pri­mind la botez numele de Ioan. Creşterea şi învăţătura sa şi le-a început in Burdujeni şi mai apoi le-a continuat în seminarul Socola din Iaşi, isprăvind cursurile în 1845. Tot în acest an se căsătoreşte, luând de soţie o nepoată a arhiereului Filaret Scriban, anume Pulheria.

În 1846 este hirotonisit diacon şi preot pe seama unei biserici din Botoşani, şi numit catihet al acestui oraş, unde înfiinţă o şcoală pentru candidaţii de preoţie (grămătici). La 1856 a fost numit catihet al ţinutului Iaşi, şi apoi profesor la seminarul Central, în locul protosingelului Teoctist Scriban. În 1857 a fost numit inspector al seminarului lui Veniamin, şi călugărit, căci îi murise soţia, cu numele de Iosif, dându-i-se rangul de protosingel. Ca profesor a stat numai până la 1800. De la această dată până la 1862, este numit preot al bisericii Sf. Nicolae domnesc din Iaşi, iar mai târziu preot de armată. La, 1862 este hirotonisit arhiereu, cu titlul de Sevastis, de mitropolitul Chesarie Sinadon. De la 1862 şi până la 1880, arhiereul Iosif Sevastis duse o viată foarte amărâtă şi tulburată căci, fiind ucenic al arhiereului Filaret Scriban, a fost gonit pe toate căile, şi silit să-şi câştige pâinea mai mult cu serviciile bisericeşti. Cu toate acestea, el nu s-a, descurajat fiind o fire docilă şi hotărâtă, el a luptat sub steagul Scribanilor, pentru a aşeza organizarea bisericii române pe baze canonice, ceea ce s-a şi obţinut prin legea sinodală din 1872.

Ca o recompensă a statorniciei sale şi a luptelor duse, Ioan Brătianu, a susţinut candidatura arhiereului Iosif Botoşăneanu la scaunul de episcop al Râmnicului, fiind aşezat la 30 noiembrie 1880, de către marele colegiu. Păstoria sa la Râmnic este de scurtă durată căci nu a stat în acest scaun decât până la 1886, când demisionă din cauza bolii şi se retrase în oraşul Botoşani, unde a şi murit în curând. Cât a stat la Râmnic, a reclădit clopotniţa cea mare a episcopiei şi s-a distins prin multe acte filantropice, mai ales prin donaţii către: spitale. Cu cheltuiala sa, a tipărit mai multe dintre scrierile lui Filaret Scriban, rămase în manuscrise, dintre care amintim: “Istoria bisericească generală” Mărturisirea ortodoxă, «Istoria bisericească a Românilor», “Cuvinte fu­nebre” şi “Viaţa şi petrecerea sfântului Nicodim”.

20. Episcopul Ghenadie Enăceanu (10 decembrie 1886-14 ianuarie 1898).

Episcopul Ghenadie s-a născut în Iaşi, la anul 1835 După ce a terminat seminarul «Socola», a îmbrăţişat haina monahală, numindu-se din Gheorghe Enăchescu, Ghenadie Enăceanu. După întoarcerea sa din străinătate, unde fusese trimis pentru complectarea studiilor, se stabili în Bucureşti. La 1884 a fost hirotonisit arhiereu, cu titlul de Craioveanul.

După retragerea episcopului Iosif (Bobulescu) în decembrie 1880, a fost însărcinat a administră eparhia Râmnicului arhiereul Ghenadie Craioveanul, care era atunci profesor şi decan al facultăţii de teologie din Bucureşti, profesor la seminarul «Central»‚ şi director al tipografiei cărţilor bisericeşti. E1 fusese de asemenea, profesor şi director la seminarul Nifon din Bucureşti. În ziua de 10 decembrie 1880, marele colegiu electoral, l-a ales ca episcop, iar în ziua de 12 decembrie 1880 a primit învestitura, de episcop al eparhiei Râmnicului.

Episcopul Ghenadie posedă o vastă cultură istorică şi teologică. E1 făcuse studiile literare şi teologice la Academia Spirituală din Kiev la şcoala Teologică de la Halchi. Cunoştea limba rusă şi cea greacă, precum şi bogata literatură teologică din aceste limbi. El a şi fost un scriitor fecund. Scrierile sale, pentru care şi-a atras meritate laude din partea literaţilor noştri,[147] sunt următoarele: 1) Psihologia, Logica, Morala şi Teodiceia, 2 volume; 2) Istoria Filozofiei, 2 volume; 3) Disertaţiuni asupra raporturilor creştinismului cu filozofia; 4) Stilistica, sau curs de lite­ratură. 5) Creştinismul în Dacii şi creştinarea românilor. 6) Condica Sfântă, o operă de mare valoare pentru istoria bisericii române, ca şi cea de mai sus; 7) Sinaia; 8) Sfântul Nicolae, metohul episcopiei de Râmnic din Craiova; 9) Biserica Maica Domnului de la Dud; 10) Iconografia, arta de a zugrăvi templele şi icoanele bisericeşti, manuscris aflat de el şi publicat cu o prefaţă şi cu adnotări istorice, lucrare foarte însemnată pentru pictura bisericească; 11) O vizită canonică în 1889; 12) Vizitele canonice din 1890-1891; 13) Eraldica; 14) “Evangheliile”, studii istorico-literare. 15) Două manuscrise din secolul XVII, Bucureşti 1892, ediţia Acad. Rom.

Atins, de o boală internă, din 1893 s-a supus unei cure serioase, pentru care s-a şi dus în vara acelui an la Paris iar ca locţiitor în administraţia eparhiei a fost numit iconomul Alexandru Mironescu, profesor la facultatea de teologie şi director al internatului acelei facultăţi. Însă boala fiind înaintată şi tot îngreuindu-se din ce în ce, episcopul Ghenadie sperând la o oarecare ameliorare, ‚din decembrie 1897, obţinând un concediu, plecă la Neapole, unde încetă din viaţă la 14 ianuarie, 1898. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară prin în­grijirea guvernului şi înmormântate la episcopie, lângă biserica «Bolniţa).

Încă fiind în viaţă, a dăruit bibliotecii internatului facultăţii de teologie din Bucureşti, voluminoasa colecţie a lui Migne, despre scrierile sfinţilor Părinţi ai bisericii de răsărit şi Patrologia Greacă, precum şi monumentala scriere a Bolandiştilor «Acta Sanctorum».

c). EPISCOPII DIN GRUPA A TREIA

1. Atanasie Mironescu “Craioveanul” (12 martie 1898- 5 februarie1909).

La 22 decembrie 1897, când episcopul Ghenadie a plecat la Neapole, a fost însărcinat prin Decret Regal cu girarea afacerilor eparhiei tot locţiitorul său din 1893 devenit în 1895, arhiereul Athanasie Craioveanul. La 12 Martie 1898, marele colegiu electoral a ales episcop pe P. S. Arhiereu Athanasie Craioveanul. Noul episcop a condus cu pricepere eparhia vreme de aproape unsprezece ani. Între altele şi-a adus contribuţia la alcătuirea şi imprimarea unui interesant volum privind trecutul acestei străvechi episcopii.

În ianuarie 1909, a murit vlădica Iosif Gheorghian. La 5 februarie acelaşi an, episcopul Athanasie Mironescu a fost ales mitropolit primat al ţării şi a părăsit scaunul episcopal din Râmnic. A rămas în această înaltă dregătorie bisericească până în ziua de 28 iunie 1911, când şi-a dat demisia. El s-a stabilit apoi la mânăstirea Cernica, metania sa, unde a mai trăit până la 9 octombrie 1931. A fost înmormântat în cimitirul acestui sfânt lăcaş.

În timpul şederii sale la Cernica a întocmit o istorie a mânăstirii şi a imprimat, într-o nouă ediţie, revăzută şi îmbunătăţită, Istoria Bisericească Universală a profesorului Eusebiu Popovici, cu care în colaborare, o tradu­sese şi o tipărise mai înainte.

2. Ghenadie Georgescu (22 martie 1909 - 23 noiembrie 1912).

După trecerea episcopului Athanasie Mironescu în scaunul de primat al României, la Râmnic a fost ales episcop arhiereul Ghenadie Georgescu. Fiu de preot, el s-a născut în anul 1855, în satul Petreştii de Sus, comuna Greci, din judeţul Dîmboviţa. Numele său de mirean a fost Gheorghe. A urmat cursul primar la Târgovişte, după care s-a înscris la Seminarul Central din Bucureşti, pe care 1-a absolvit în anul 1875. Un an mai târziu, în 1876, a fost hirotonit preot pe seama Capelei Elena Doamna. Între timp şi-a luat licenţa în teologie şi, în vara anului 1896, a fost numit superior al capelei Române din Paris, unde a funcţionat până în anul 1902. După întoarcerea în ţară, la 21 februarie 1902, Sfântul Sinod l-a ales arhiereu, cu titlul de Băcăuanul. Hirotonirea i s-a făcut în ziua de Sf. Gheorghe, acelaşi an, în Mitropolia din Iaşi. La 22 martie 1909, Marele Colegiu electoral l-a ales episcop al Râmnicului - Noul Severin. În zilele de 24 şi 26 martie ale aceluiaşi an a fost investit şi înscăunat.

Ca episcop a dat un exemplu de conducere corectă şi conştiincioasă a administraţiei eparhiale. A reorganizat viaţa în mânăstiri, s-a interesat de Seminar, a încurajat mişcările filantropice şi a întemeiat revista „Luminătorul”.

După o păstorie de nici patru ani, a încetat din viaţă, la Bucureşti, în noaptea de 23 spre 24 noiembrie 1912. A fost slujit în biserica Antim; În ziua de 25 noiembrie 1912, a avut loc înmormântarea la cimitirul Belu.

3. Sofronie Vulpescu (5 mai 1913 - 8 iunie 1918).

După moartea episcopului Ghenadie Georgescu, la conducerea Eparhiei de Râmnic, a urmat arhiereul Sofronie Vulpescu Craioveanul. Noul episcop, botezat Ştefan, s-a născut la 9 februarie 1856 în comuna Lupşanu- Ialomiţa. A urmat cursul inferior al Seminarului Nifon Mitropolitul din Bucureşti. La absolvire, în anul 1879, a fost hirotonit preot pe seama bisericii din satul în care se născuse. Mai târziu a fost numit şi subprotoiereu al plasei Borcea. În anul 1890 s-a înscris la Seminarul Central din Bucureşti, stabilit aici a primit slujba de cântăreţ canonarh la biserica Sfântul Spiridon Nou.

Văduv încă din anul 1881, în octombrie 1893 a intrat în monahism şi a fost adus slujitor la Catedrala Mitropolitană din Bucureşti. Totodată el s-a înscris la Facultatea de Teologie, luându-şi licenţa.

În februarie 1900, a devenit vacant postul de arhiereu-vicar al Eparhiei Râmnicului, Sfântul Sinod, 1-a ales în acest post la 8 mai 1900. La 12 mai, acelaşi an, a fost confirmat, iar după şase zile, la 18 mai, a fost hirotonit arhiereu-vicar în Mitropolia din Bucureşti, dându-i-se titlul de Craioveanul.

În această calitate, după moartea episcopului Ghenadie Georgescu al Râmnicului, în noiembrie 1912, i s-a încredinţat conducerea provizorie a eparhiei Oltene. Ocârmuieşte în acest fel Episcopia de peste Olt până în ziua de 5 mai 1913, când este ales episcop în mod deplin şi confirmat la 6 mai, este învestit a doua zi, 7 mai 1913 şi la 16 iunie 1913, înscăunat. În anul 1918 pleacă la Iaşi, unde se deschisese Senatul şi fusese convocat şi Sfântul Sinod. Aici, la 8 iunie 1918, prin Ministerul Cultelor a cerut să fie „demis” din funcţia de episcop al Râmnicului, întrucât suferinţele îndurate în vremea surghiunului i-au „slăbit simţitor puterile trupeşti în aşa fel că n-ar mai putea conduce eparhia Râmnicului cu râvna din trecut şi n-ar mai putea munci atâta cât ar dori”. Punea însă condiţia să fie menţinut membru al Sfântului Sinod, fiind trecut în postul de arhiereu, cu titlul „Bîrlădeanul”, post care în acel timp era vacant. I-a fost aprobată numai prima parte a cererii sale, demisia. În anii care au urmat a continuat să solicite Sfântului Sinod primirea ca membru, fie ca în calitate de arhiereu, cu titlul „Bîrlădeanul”, fie ca locţiitor de episcop la Râmnic, în timpul când acest scaun n-avea titular. Înaltul for i-a respins de fiecare dată cererea, pe motiv că demisia sa a fost legal primită.

În toată această perioadă proinepiscopul Sofronie a locuit în Bucureşti, unde în ziua de 6 septembrie 1923 (st. n.), şi-a dat obştescul sfârşit. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica.

La Râmnic a înfiinţat o tipografie în care a tipărit de câteva ori „Calendarul Bisericii Ortodoxe” timp de 20 de ani. A dat luminii tiparului şi câteva broşuri ca: Viaţa şi opera lui Immanuel Kant, Viaţa Sfinţilor Ecaterina şi Ştefan, Viaţa Sfântului Nicolae, Luther, şi o nouă ediţie a Noului Testament, în editura Minerva. Biblioteca sa, destul de bogată, pentru vremea în care a trăit, a fost donată fostului seminar Nifon Mitropolitul din Bucureşti, unde învăţase. În ultimii ani, ea a fost înglobată în Biblioteca Patriarhiei Române.

4. Antim Petrescu (3 iulie 1918 - 6 noiembrie 1918).

Antim Petrescu numit ca mirean Alexandru, fiul unui cântăreţ de bise­rică, s-a născut în decembrie 1875 în satul Păuşeşti-Măglaşi din Vâlcea. A urmat cursul primar în satul natal şi în oraşul Râmnicul Vâlcea. Între anii 1889-1893, a urmat cursul inferior al Seminarului din Râmnic, iar pe cel superior, între anii 1893-1897, la Seminarul Central din Bucureşti. După terminarea seminarului, în anul 1896 a fost hirotonit diacon pe seama mânăstirii Dintr-un Lemn şi totodată numit funcţionar în cancelaria Episcopiei Râmnicului. Tot în acest an s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Şi-a luat licenţa în anul 1902.

Un an mai târziu (februarie 1903), a fost numit preot la biserica „Sfinţii Arhangheli” din Craiova. E1 a manifestat preocupări culturale, traducând mai ales din limba germană, scrieri creştineşti, pe care apoi le-a tipărit şi le-a pus la îndemâna credincioşilor. Tot lui i se datorează şi o retipărire a Patericului.

În anul 1912, devenind liber locul de arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 28 februarie 19112, l-a ales în acest post. Confirmat de cei în drept, în ziua de 23 martie 1912 a fost tuns în monahism la mânăstirea Neamţ, dându-i-se numele Antim. Ridicat la rangul de arhimandrit, la 29 martie acelaşi an i s-a făcut ipopsifierea la 22 aprilie 1912; a doua zi, la 23 aprilie, a fost hirotonit arhiereu vicar în Mitropolia din Iaşi, care în acea zi îşi prăznuia hramul. I s-a dat titlul de Botoşeneanul.

El rămâne în slujba Mitropoliei Moldovei până în vara anului 1918, (adică până după semnarea păcii de la Bucureşti), când s-a deschis la Iaşi Parlamentul şi s-a putut convoca Sfântul Sinod.

Organele competente primind demisia episcopului Sofronie Vulpescu, scaunul episcopal al Râmnicului a rămas vacant. Colegiul electoral, în componenţa sa de după semnarea amintitei păci, adunat în capitala Moldovei, l-a ales în fruntea eparhiei oltene. Alegerea s-a făcut în ziua de 3 iulie 1918. În aceeaşi zi a fost confirmat, iar peste alte două zile, tot la Iaşi, investit.

Înscăunat apoi la Râmnic, în septembrie 1918, n-a avut parte de o păstorie mai lungă şi mai ales liniştită, aşa cum i s-ar fi cuvenit pentru viaţa sa‚ retrasă şi închinată numai lucrurilor bisericeşti”. Chiar în toamna acelui an, mersul războiului a luat o nouă întorsătură. Germania, încheind armistiţiul îşi retrage trupele din ţara noastră. Conducerea de stat se întoarce la Bucureşti şi la 6 noiembrie 1918 se emite un decret, prin care „s-au declarat inexistente şi lipsite de orice putere legală toate lucrările efectuate de corpurile legiuitoare”, adunate Ia Iaşi în iunie acel an.

Cum alegerea ierarhului Antim Petrescu fusese făcută de acest parlament prin efectul pomenitului decret, a devenit nulă. Curând după aceasta, Ministerul de Culte îi făcea cunoscut că „de la 6 noiembrie 1918 nu mai are calitatea de episcop al Râmnicului”. Prin urmare, oficial, din această zi, păstoria lui încetat. Fire supusă şi disciplinată, el şi-a dat de îndată demisia.

A fost însă însărcinat să conducă mai departe eparhia peste care păstorise. Această situaţie n-a durat mult, pentru că în zorii zilei de 6 septembrie 1919, în vârstă doar de 44 ani, el şi-a dat obştescul sfârşit la reşedinţa episcopală din Râmnic. A fost înmormântat în ziua de 9 septembrie 1919.

Prin moartea lui prematură, Biserica Ortodoxă Română, a pierdut pe unul din vrednicii săi slujitori.

5. Vartolomeu Stănescu (17 martie 1921-1 noiembrie 1938)

După moartea episcopului Antim Petrescu, la conducerea eparhiei Râmnicului a fost delegat arhiereul Alexie Craioveanul, care se afla în acel timp la Iaşi. Numit ca mirean Alexandru Şerban, e l fusese preot la biserica Golia din Iaşi şi apoi protoiereu în acel oraş. În ziua de 13 mai 1913, a fost ales arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului, cu titlul de Craioveanul. Confirmat la 22 iulie 1913, a fost hirotonit arhiereu în ziua de 22 decembrie acelaşi an. Totodată a fost numit şi egumen al bisericii Sfântul Spiridon din Iaşi.

În iunie 1918, Sfântul Sinod, întrunit în capitala Moldovei, a vrut să-l trimită‚ a gira afacerile eparhiei Râmnicului, aflată vacantă. S-a ales însă un nou titular. În septembrie 1919, arhiereul Alexie Şerban a fost delegat să conducă episcopia olteană, rămasă din nou fără păstor, prin moartea arhiereului Antim Petrescu.

De astă dată a funcţionat efectiv, dar pentru puţină vreme, deoarece s-a îmbolnăvit şi a plecat la Iaşi, „unde îşi avea aşezarea statornicită. Din această pricină, la 1 aprilie 1920, a fost numit un nou locotenent de episcop la Râmnic, în persoana arhiereului Vartolomeu Stănescu Băcăuanul. În anul 1921, arhiereul Alexie Şerban Craioveanul a murit şi a fost înmormântat la Iaşi.

Locotenenţa arhiereului Vartolomeu Stănescu a durat până în ziua de 17 martie 1921 (st. v.), când a fost ales episcop deplin. Noul episcop s-a născut în anul 1875, în satul Ciuperceni, comuna Flămânda- Teleorman. A urmat şcoala primară în satele Flămânda, Dracea şi Traian, după care s-a înscris la Seminarul Central din Bucureşti pe care l-a absolvit în anul 1897. În acelaşi an a început cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, luându-şi apoi licenţa.

În anul 1905 a intrat în monahism, fiind hirotonit diacon pe seama Catedralei Mitropolitane din Bucureşti. La 1 iulie, acelaşi an, a fost numit diacon la Capela română din Paris, unde a plecat în toamna următoare. În capitala Franţei a audiat cursuri de teologie şi a urmat dreptul şi sociologia la Sorbona. Spre sfârşitul anului 1909 a fost chemat în ţară, hirotesit arhimandrit şi numit arhimandrit al Eparhiei Dunărea de Jos.

În anul 1910 revine la Paris, unde îşi desăvârşeşte studiile începute. La scurtă vreme după reîntoarcerea la Bucureşti în ziua de 28 februarie 1912, Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului, cu titlul de Băcăuanul. A dobândit confirmarea la 12 martie 1912 şi a fost hirotonit arhiereu în ziua de 8 aprilie 1912, în Mitropolia din Iaşi. În acelaşi timp a fost numit inspector al seminarelor şi egumen al Aşezămintelor Sfântului Spiridon din Iaşi.

La începutul lunii noiembrie 1912, arhiereul Vartolomeu Stănescu Băcăuanul a fost numit administrator al Casei Bisericii, fiind instalat în a patra zi a pomenitei luni. După o însărcinare specială privind organizarea unei părţi a Bisericii Ortodoxe Române, a fost chemat profesor la catedra de studiu al Noului Testament, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

După primul război mondial, la 1 iunie 1919 arhiereul Vartolomeu Stănescu, a fost delegat ca girant al Episcopiei Argeşului. A condus această eparhie până la 1 aprilie 1920, când a trecut în aceeaşi calitate la eparhia Râmnicului, în locul arhiereului Alexie Şerban Craioveanul care era şi bolnav.

Locotenenţa arhiereului Vartolomeu Stănescu la Râmnic a durat până la 17 martie 1921 (st. v.), când a fost ales „episcop canonic” al acestei eparhii. Confirmat şi investit în zilele de 6 şi 7 aprilie 1921, a fost înscăunat în Duminica Floriilor. A condus această eparhie până la 1 noiembrie 1938, desfăşurând o bogată activitate misionară, culturală şi filantropică, unanim apreciată. S-a îngrijit de şcoli şi tiparniţe, a stimulat munca preoţilor, grupându-i în societatea „Renaşterea” şi punându-i în contact unii cu alţii prin cercurile pastorale, a creat revista „Renaşterea”, a făcut parte din Comitetul de redacţie al revistei „Biserica Ortodoxă Română”, a dat la lumină diferite studii şi a îndrumat şi pe alţii la o astfel de muncă. În Sfântul Sinod a participat la rezolvarea tuturor problemelor de seamă din viaţa Bisericii, a întocmit referatul de bază privind îndreptarea calendarului, în 1924, a fost delegat din partea Bisericii Ortodoxe Române la Conferinţa ecumenistă de la Stocholm în anul 1925, precum şi la alte conferinţe mondiale creştine.

Episcopul Vartolomeu a păstorit efectiv la Râmnic până la 1 noiembrie 1938, când, simţindu-se slăbit, i s-a acordat un concediu de doi ani. La terminarea concediului, 1 noiembrie 1940, el a fost pus în retragere, pentru a-şi aranja drepturile la pensie.

Pensionându-se, s-a retras la mânăstirea Bistriţa-Vâlcea, unde-şi construise o casă. A vieţuit aici, bolind destul de greu, până la 2 noiembrie 1954, când şi-a plătit obşteasca datorie. A fost înmormântat în ziua de 4 noiembrie 1954, în cimitirul mănăstirii.

După ce episcopul Vartolomeu a intrat în concediu, la conducerea eparhiei a fost trecut, ca locotenent de episcop, arhiereul Irineu Mihălcescu Tîrgovişteanul, vicarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei. El a stat în fruntea acestei eparhii doar un an, între 1 noiembrie 1938 şi 1 noiembrie 1939, şi a ajuns mitropolit al Moldovei. şederea sa la Râmnic a fost scurtă, deoarece la 1 noiembrie 1939, înfiinţându-se Mitropolia Ortodoxă a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, cu reşedinţa în Craiova, s-a desfiinţat Episcopia Râmnicului Noului Severin.

Desfiinţarea străvechii episcopii râmnicene a nemulţumit o mare parte din credincioşii de peste Olt, care, începând chiar din anul 1939, au cerut stăruitor reînfiinţarea ei. Doleanţele lor n-au fost împlinite decât în primăvara anului 1945. Abia după trecerea a mai bine de cinci ani, printr-o lege specială, elaborată cu asentimentul Sfântului Sinod şi publicată la 20 aprilie 1945, s-a reînfiinţat Episcopia Râmnicului Noului Severin, cu reşe­dinţa în oraşul Râmnicul Vâlcea.

A doua zi, 21 aprilie 1945, la conducerea reînfiinţatei eparhii, a fost delegat, ca locotenent de episcop, arhiereul Athanasie Dincă Bârlădeanul, care a rămas în fruntea ei până la 1 l martie 1948, când s-a retras.

Chiar în ziua retragerii prea sfinţiei sale, conducerea Episcopiei Râmnicului a fost încredinţată Prea Sfinţitului Iosif Gafton, pe atunci episcop al Argeşului. Timp de aproape un an, Prea Sfinţia Sa a cârmuit cele două eparhii de pe malurile Oltului, ca unităţi administrative bisericeşti aparte.

La 26 ianuarie 1949, potrivit noului Statut. pentru organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, întocmit în toamna anului 1948, Sfântul Sinod a făcut propuneri celor în drept pentru o nouă re arondare a eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei Române. Aceste propuneri au fost confirmate apoi în ziua de 3 februarie 1949 prin Decretul nr. 133 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romane.

Începând de la această dată, între eparhiile Bisericii Ortodoxe Române apare şi o episcopie purtând titlul de „Episcopia Râmnicului şi Argeşului”. Ea nu era o eparhie nou creată (pe lângă cele existente în ianuarie 1949 în cuprinsul Patriarhiei Române), ci una formată prin contopirea a două dintre acestea - cea a Râmnicului şi cea a Argeşului. Reşedinţa rămâne în oraşul Râmnicul Vâlcea, iar ca întindere, în împărţirea administrativă a ţării din acel timp, cuprindea judeţele Vâlcea, Romanaţi, Argeş şi Olt. În viitor, avea să fie sufragana Mitropoliei Olteniei. Primul ocârmuitor al acestei eparhii este Prea Sfinţitul Episcop Iosif Gafton.

6. Iosif Gafton (24 februarie 1949-16 octombrie 1975)

Prea Sfinţia Sa, fiu de preot, s-a născut Ia 5 decembrie 1896 în satul Puţeni-Tecuci. A urmat cursurile scolii primare din satul natal, ale seminarului Teologic din Galaţi şi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pe care le-a terminat în anul 1924.

La 14 octombrie 1925 a fost hirotonit preot pe seama bisericii din satul Rotari-Prahova, unde a păstorit, cu frumoase rezultate pastorale şi gospodăreşti până la 1 noiembrie 1935, dată când a fost mutat la biserica Sfânta Ecaterina din Bucureşti.

Din 1941 şi până la 1 decembrie 1942 a fost Consilier referent cultu-ral în Cancelaria Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi ulterior, până la 1 noiembrie 1943, Consilier referent administrativ în aceeaşi cancelarie.

Rămas văduv, încă din anul 1933, a fost tuns în monahism la 28 noiembrie 1942, la mânăstirea Neamţ, schimbându-şi numele din Ion în Iosif. Peste două zile, la 30 noiembrie 1942, a fost hirotesit protosinghel.

După aproape un an, la 1 noiembrie 1943, a fost numit vicar al Patriarhiei Române, iar o lună mai târziu, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 3 decembrie 1943, i-a conferit rangul ierarhic de arhiereu-vicar al Patriarhiei Române, cu titlul de „Sinaitul”. În ziua Sfântului Nicolae, 9 decembrie 1943 a fost hirotesit arhimandrit. Conducerea statului l-a confirmat în postul de arhiereu-vicar al Patriarhiei Române.

Îndeplinindu-se aceste forme, în ziua de decembrie 1943 i s-a făcut ipopsifierea, iar a doua zi, la 19 decembrie, a fost hirotonit arhiereu în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, de însuşi Patriarhul Nicodim, Înconjurat de alţi trei ierarhi.

La 15 ianuarie 1944, Marele Colegiu electoral l-a ales episcop de Argeş, confirmându-l în ziua de 24 a aceleiaşi luni. A fost investit în ziua de 6 mai 1944 şi, la 21 mai, înscăunat la Curtea de Argeş.

Între 31 ianuarie şi 10 februarie 1945, Prea Sfinţia Sa a condus delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, care a participat la alegerea şi întronizarea Sanctităţii Sale Alexei, Patriarhul Moscovei şi a toată Rusia.

La 16 octombrie 1947 Patriarhul Nicodim, aflat bolnav la mânăstirea Neamţ l-a însărcinat pe Prea Sfinţitul Iosif, pe atunci ocârmuitor al eparhiei Argeşului ,,să rezolve lucrările curente ale Patriarhiei şi să înde-plinească cele hotărâte de el în cauzele mai grele”.

Curând după aceasta, la 11 martie 1948, Prea Sfinţia Sa a fost delegat şi cu conducerea Eparhiei Râmnicului, întrucât în acea zi, ocârmuitorul ei provizoriu, arhiereul Athanasie Dincă Bârlădeanul, îşi dăduse demisia. A condus cele două Eparhii ca unităţi bisericeşti aparte, până la începutul anului 1949, adică până la noua arondare a eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, făcută în conformitate cu prevederile noului Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

Cu acest prilej, creându-se Episcopia Râmnicului şi Argeşului, la propunerea Sfântului Sinod, Ministerul Cultelor, cu decizia nr. 4595/1949, publicată în Monitorul Oficial nr. 46, din 24 februarie 1949, a aprobat ca Prea Sfinţitul Iosif al Argeşului să devină „Episcop al reîntregitei Eparhii a Râmnicului şi Argeşului, cu titlul de Episcop al Râmnicului şi Argeşului. Înscăunarea Prea Sfinţiei Sale, s-a făcut la Râmnic, în ziua de 27 martie 1949.

7. Gherasim Piteşteanul. A fost numit arhiereu vicar la 16 octombrie 1975. Prea Sfinţitul Arhiereu Gherasim Piteşteanul s-a născut la 14 noiembrie 1914 în comuna Muntenii Buzău, judeţul Ialomiţa. La botez a primit numele de Gheorghe. A fost feciorul lui Dimitrie şi al Mariei Cristea, oameni care s-au bucurat de multă cinstire în satul lor.

Rămânând orfan de tată, în urma morţii acestuia în primul război mondial, el a fost animat încă din copilărie de dorinţa de a îmbrăţişa viaţa monahală. În anul 1934 a fost primit ca frate la mânăstirea Cernica şi în acelaşi an s-a înscris la Seminarul monahal din acea mânăstire. După alţi trei ani a fost tuns în monahism, iar în 1940 a fost hirotonit ierodiacon, apoi preot. După desfiinţarea seminarului monahal, a trecut la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, pe care 1-a absolvit, i anul 1942.

În anul 1948 a obţinut diploma de licenţiat în teologie la Facultatea din Bucureşti. Între anii 1943-1952 a funcţionat ca preot slujitor la mânăstirea Antim din Bucureşti. Remarcându-se prin deosebite strădanii a fost distins cu rangul de protosinghel.

Începând cu anul 1952 a funcţionat ca stareţ la mânăstirea Căldăruşani din judeţul Ilfov. Aici, vreme de aproape două decenii a desfăşurat o bogată activitate pe multiple planuri, la loc de frunte situându-se restaurarea Sfintei Mănăstiri, cu toate anexele gospodăreşti distruse de focul din anul 1946, precum şi întemeierea unui interesant muzeu mânăstiresc în acelaşi loc. În semn de apreciere a muncii depuse şi a rezultatelor obţinute, a fost ridicat Ia treapta de Arhimandrit (Revista „B.O.R.” 1970, nr. 11, p. 1127).

În şedinţa din 25 noiembrie 1970, Sfântul Sinod al B.O.R. l-a ales Arhiereu Vicar la Episcopia Dunării de Jos, cu titulatura de Constănţeanul. Aici a funcţionat timp de 4 ani, impulsionând munca cultural-misionară şi gospodărească la parohiile din Eparhie. În Centrul Eparhial a depus eforturi susţinute pentru zidirea noilor cancelarii ale personalului administrativ-bisericesc de la Galaţi.

La recomandarea Prea Sfinţitului Episcop Iosif al Râmnicului şi Argeşului şi la propunerea Sinodului Permanent şi al Comisiei Canonice, Juridice şi pentru Disciplină, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române - în şedinţa din 16 octombrie 1975 - a ales pe Prea Sfinţitul Arhiereu-Vicar Gherasim Constănţeanul de la Episcopia Dunării de Jos, ca Arhiereu-Vicar al Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, cu titulatura de Piteşteanul. Confirmarea Prea Sfinţiei Sale s-a făcut prin Decretul Prezidenţial nr. 234 din 27 octombrie 1975 şi i s-a înmânat într-un cadru festiv la Departamentul Cultelor, în ziua de 27 octombrie 1975, în faţa Domnului Gheorghe Nenciu, Conducătorul Onor. Departament al Cultelor. Instalarea a avut loc în Catedrala Episcopală din Râmnicul Vâlcea la 30 noiembrie 1975, ziua Sfântului Apostol Andrei.[148]

Astfel se încheie şirul episcopilor eparhiei Râmnicului, între care, cei mai mulţi au fost bărbaţi vrednici şi au primit laude pioase de la biserică şi de la ţară pentru învăţătura lor cea întinsă, pentru cuvioşia vieţii lor, şi mai presus de toate, pentru dragostea lor cea mare către biserica şi neamul românesc. Cu deosebire, despre episcopii din secolul XVIII, începând cu Antim şi sfârşind cu Filaret, un autor român a zis că: «Ei sunt atâtea râuri ale frumoasei grăiri, atâtea guri de aur”.[149]

Facă Domnul Dumnezeu, în purtarea sa de grijă cea mântuitoare, ca prin aleşii săi din fruntea ţării şi a bisericii române să trimită şi în viitor acestei eparhii «păstori după inima Sa», care să slujească cu râvnă şi dragoste sfintei sale biserici şi să fie însufleţiţi, ca şi figurile măreţe ale predecesorilor lor, de credinţă şi devotament către ţară, precum şi de dragoste gata la orice jertfă pentru binele sufletesc al păstoriţilor lor.

V. CLĂDIRILE EPISCOPIEI RÂMNICULUI

Bisericile episcopiei Râmnicului sunt în număr de trei: 1. Biserica episcopală; 2. Biserica Bolniţă şi 3. Paraclisul, toate situate în curtea episcopiei. Vom vorbi în parte despre aceste biserici, ‚avându-şi fiecare din ele istoricul său.

A. Biserica episcopală

De la întemeierea episcopiei Râmnicului şi până astăzi, din punct de vedere istoric sunt cunoscute trei biserici episcopale, care au rezistat de-a lungul timpului. Nu se ştie dacă în afară de acestea va mai fi fost în Râmnic încă vreo altă biserică episcopală zidită de Radu Vodă cel Mare sau de altcineva, fie pe locul Bărăţiei de azi sau pe alt loc.[150]

În tot cazul însă, înainte de a zidi episcopul Mihail prima biserică episcopală de la Râmnic, pe care o cunoaş­tem istoric, episcopia era adusă de la Olteni la Râmnic cu mult mai înainte de a fi episcop aici Mihail; căci într-un hrisov domnesc dat la 1 Aprilie 1535 de către Vintilă Vodă, se confirmă episcopului Paisie al Râmnicului stăpânirea peste un loc de stupină pe Valea Episcopiei, din sus, unde-i va fi voia Părintelui Episcop Paisie».[151] Această vale a Episcopiei în nici un caz nu putea fi la Olteni, unde nu se află nici o vale în apropiere de locul, unde se află vechea episcopie de aici şi nici o localitate de aici nu poartă numirea de «Valea Episcopiei», deşi biserica de la Olteni se numeşte de popor până astăzi «Episcopie». Această Vale a Episcopiei, nu poate fi alta decât localitatea, care până astăzi poartă această numire şi care este pe lângă actuala episcopie din Râmnicu-Vâlcea, în sus pe cursul pârâului numit Valea Episcopiei.

Din acestea se vede, că în apropierea locului, unde se află astăzi episcopia, sau chiar pe acest loc, va fi fost vreo biserică, care servea de episcopie, cel puţin de la 1529, de când episcopia fusese mutată de la Olteni în urma. profanării bisericii de acolo prin asasinarea lui Radu-Vodă de la Afumaţi în altarul ei. Această biserică, ce servea de biserică episcopală poate în mod provizoriu, va fi fost vreo mică bisericuţă de lemn, construită în pripă, sau aflată acolo mai demult, pe care episcopul Mihail a înlocuit-o, înainte de 1555, în vremea episcopatului său, cu alta de zid, pe care o va fi prefăcut episcopul Climent şi mai târziu episcopul Calinic, care a zidit-o pe cea actuală.

Dar să vorbim mai pe larg despre fiecare din aceste trei biserici episcopale din Râmnic, cunoscute istoric:

a) Biserica Episcopului Mihail.

Tradiţia, care s-a păstrat şi se mai păstrează încă la Râmnic, face pe episcopul Mihail şi pe Vlădica Eftimie, ctitorii celei dintâi biserici episcopale din Râmnic. Această tradiţie s-a fixat cu dalta în piatra, fiind o reactualizare a pisaniilor bisericilor episcopale de până astăzi, ajungând în a celei actuale. Vremea în care episcopul Mihail va fi zidit această biserică, nu se poate cunoaşte hotărât; însă această clădire va fi fost sfârşită înainte de anul 1585-1586, când Mihail ajunge mitropolit al Ungro-Vlahiei.[152] Forma arhitectonică a. acestei biserici nu o cunoaştem, ştim numai că ea eră ş biserică dreaptă, fără turle şi aşa cum a fost şi cealaltă ctitorie a Episcopului Mihail, biserica de la Olteni.[153] Zidit-a episcopul Mihail singur această. biserică., sau va mai fi fost ajutat şi de alţii? Nu putem răspunde nimic hotărât. Pomelnicele episcopiei ne pomenesc de Bogdan Voievod.

Acest Bogdan Voievod, avându-se în vedere locul care îl ocupă în şirul cronologic al domnilor ţării, nu poate fi altul decât Ştefan Vodă, supranumit Surdul, care în documente se mai numeşte şi Bogdan Voievod.[154] E1 nu a domnit decât doi ani, 1591-1592, şi cu greu poate fi admis ca ctitor la episcopia Râmnicului, cum s-a. crezut de unii.[155] Noi credem, că el poate fi privit numai ca. ctitor al pomelnicului celui vechi al episcopiei şi cu greu l-am putea primi chiar şi numai ca ctitor la zugrăvitul acestei biserici, care poate se va fi făcut mai târziu. Aceasta din pricină că acest domn a avut o domnie scurtă şi tulburată, şi în vremea lui credem, că biserica va fi fost terminată de tot, mai ales că atunci ctitorul principal, Mihail episcopul, va fi fost şi răposat.

Isprăvind aceste scurte notiţe referitoare la biserica episcopală cea veche numită a episcopului Mihail şi a vlădicii Eftimie, vom arătă şi câţiva dintre ctitorii care au înzestrat episcopia cu moşii şi li s-au îngropat trupurile în această veche biserică episcopală, sau numai chiar împrejurul ei.

Tradiţia spune, că în ‚această biserică a fost îngropată Doamna Stanca soţia nefericită a lui Mihai Vodă Viteazul, care făcuse danie episcopiei moşia Plăvicenii,[156] şi despre care altă tradiţie spune, că ea ar fi fost cea care s-a cununat a doua oară cu Mihai Viteazul, într-una din bisericile de pe Olt în sus.[157] Locul, unde a fost îngropată această doamnă, nu se cunoaşte, căci nu se păstrează nici o piatră funerară, dacă cumva ar fi fost, ci numai prin tradiţie se păstrează această amintire scumpă, că doamna Stanca a fost îngropată la această episcopie, unde a fost ctitoră donatoare.

Tot în această biserică, pe lângă alte trupuri de vlădici şi ctitori cum este de exemplu Vlădica Grigorie Socoteanu, fost episcop al Râmnicului şi mitropolit, îngropat în tinda vechii biserici,[158] au mai fost îngropaţi şi aceşti ctitori donatori de moşii mari: Tănasie Comisul Sărăcinescul; Tănasie Clucerul Păuşescul şi Marta monaha, care au dăruit episcopiei moşiile: Mihăeştii, Călina, Prundenii etc, în 1685.[159]

Locul, unde va fi fost zidită această biserică, dis­trusă de foc şi vechime, nu se poate cunoaşte cu siguranţă. Ea pare a fi fost zidită tot în locul, unde este astăzi actuala biserică episcopală.

b) Biserica episcopului Climent

Biserica, numit a episcopului Mihail, durează aproape 200 de ani de la zidirea ei până la războiul turcilor cu nemţii, când i s-a pus foc şi a ars împreună cu toate celelalte clădiri ale episcopiei 1739. Odată cu venirea lui Climent în scaunul episcopal, s-a început şi reconstrucţia episcopiei ruinate. Cheltuielile reconstrucţiei acestei biserici, vor fi fost împlinite din veniturile episcopiei şi dintr-alte danii venite de pe la diferiţi creştini, şi parte şi din banii proprii ai acestui episcop. Dar iniţiativa, stăruinţa, şi osteneala, sunt numai ale lui, pentru care credem că şi în această biserică se va fi păstrat chipul lui până la dărâmarea ei. Din cuprinsul pomelnicului cel mare de la episcopie, se vede că postelnicul Sandu Bucşenescul a participat cu o sută de taleri la pictarea bisericii.

Această a doua biserică episcopală din Râmnic a durat peste 100 de ani, adică până la 1847, când stricându-se de vechime şi de focul întâmplat în anul acela, a fost refăcută din temelie, aşa cum o vedem astăzi, de episcopul Calinic. Aşa că din biserica, episcopului Climent nu s-a mai păstrat decât uşile ei «de nuc masiv şi de o sculptură minunată »‚ care au fost găsite de episcopul Ghenadie şi aşezate la intrarea palatului episcopal de aici.

c) Biserica episcopului Calinic.

Această biserică este deci ctitoria piosului călugăr, fost egumen la mânăstirea Cernica, iar acum episcop al Râmnicului. El a venit după dezastrul cel mare produs de focul de la 1847 şi a găsit episcopia în ruină totală iar seminarul şi tot personalul, cu reşedinţa episcopiei cu tot, mutate la metohul episcopiei sf. Nicolae, din Craiova. E1 nu este un episcop cărturar, ceea ce se vede din întocmirea pisaniei, dar este un zelos episcop, sârguitor şi iubitor de podoaba casei Domnului, peste care era trimis iconom de divanul ţării şi investit de voievod.

În vreme de şase ani el termină biserica episcopală, zidită şi împodobi seminarul, palatul episcopal, casele de la bolniţă, pe toate făcându-le după rânduială. Cu deosebire biserica episcopală ieşise una din cele mai frumoase biserici din ţară pe vremea aceea, deşi el nu se prea împăca cu stilul picturii lui G. Tătărăscu, care era un artist desăvârşit în pictură dar un imitator al stilului de pictură italiană. Biserica se păstrează întocmai, cum a ieşit din mâna meşterilor de la 1856, cu foarte puţine modificări interioare, cum ar fi înlocuirea pardoselii de piatră prin alta de mozaic prea frumos lucrată, intrarea în foişorul corului, etc., făcute în vremea actualului episcop P. S. Athanasie. Tâmpla bisericii episcopale este de lemn de tei sculptat. Ea conţine 43 de icoane de diferite mărimi, dintre care două, sunt îmbrăcate în argint cu cheltuiala episcopului Atanasie. Pictura acestei biserici, este făcută de pictorul artist Gheorghe Tătărăscu. Dar icoanele împărăteşti s-au îndreptat de către zugravul Gherontie, vestitul zugrav în stil bizantin al timpului. În această biserică avem două stampe: 1. În dreapta: «Barbu D. Ştirbei, Voievod Domn al Ţării Româneşti, 1856». 2. În stânga: Calinic, episcop al eparhiei Râmnicului, 1856.

B. Bolniţa Episcopiei

Actul de fondare îl reprezintă un document din cuprinsul căruia se vede care sunt fondatorii şi motivul pentru care s-au făcut clădirile acestea, toate sub supravegherea episcopului Climent. Anul, în care episcopul Climent începe zidirea Bolniţei, este 1743. La 1745 biserica va fi fost zidită şi acoperită, la 1746 va fi fost tencuită şi gata pentru a primi pictura şi alte podoabe, iar la 1748 biserica este zugrăvită şi împodobită şi poate acum se va fi şi sfinţit. Rămâne acum să cunoaştem anul când s-a început zidirea. În condica sfântă a episcopiei găsim un act de închinare a unei vii şi a altor averi către sfânta biserică bolniţă de către Pahomie monahul.

Bolniţa este cea din urmă ctitorie a episcopului Climent, căci imediat după isprăvirea ei, adică în Mai 1748, a mers la Bucureşti, fiind domn pe acele vremuri Grigorie Ghica Voievod şi s-a retras de bună. voia sa din scaun. Forma bisericii este cea obişnuită, de corabie iar tâmpla este de zid. Pictura acestei biserici este cea bizantină, obişnuită în veacul XVIII.

C. Paraclisul episcopiei.

Este ctitoria episcopului Grigorie, fostul egumen de la Cozia, un ucenic al episcopului Climent. Zidirea a început în 1751 şi s-a terminat în 1754. Zugrăveala este în stil bizantin, iar în afară este împodobit cu sibile în loc de sfinţi. În paraclis este un jeţ episcopal sculptat. Astăzi paraclisul se găseşte restaurat şi împodobit de către fostul episcop Ghenadie în 1860.

VI. SCHITURILE ŞI METOAŞELE EPISCOPIEI RÂMNICULUI

Între multe alte obiceiuri frumoase, pe care le aveau moşii şi strămoşii noştri, aveau şi pe acela de a clădi biserici şi mânăstiri, pe care apoi le înzestrau cu multe şi felurite averi spre buna lor chiverniseală. Ei nu aveau o dorinţă, mai mare, mai nobilă şi mai sfântă decât aceasta. Din orice greşeală a lor, din orice câştig sau biruinţă, din orice dar sau prisosinţă ei îşi făceau totdeauna un motiv de a clădi o biserică ori mânăstire, miluind-o cu ce îl ajutau puterile, şi lăsând cu limbă de moarte să li se îngroape în ele oasele, ale lor şi ale urmaşilor lor. Numai aşa ne putem lămuri cum de, în împrejurările cele mai grele şi în vremurile cele mai nestatornice, ei umplură pământul ţării, de la o margine la alta, cu atâtea sfinte şi măreţe clădiri, cu atâtea lăcaşuri dumnezeieşti.

Clădiri sfinte, rupte totdeauna din inima şi din sufletul lor, în care ei îşi întrupau credinţa şi dragostea creştină; ctitorii le purtau totdeauna un deosebit interes o deosebită îngrijire; iar după moarte, totdeauna le asigurau viaţa şi îngrijirea, punându-le sub ocrotirea şi scutul unui alt aşezământ mai însemnat şi mai puternic care, în schimbul unor mici foloase, se obligă să le administreze avutul şi să aibă grija de paza lor în toată vremea. De obicei bisericile şi schiturile se puneau sub tutela şi îngrijirea unei mănăstiri mai mari, şi în deosebi a mitropoliilor şi episcopiilor, având dreptul închinătorii de a se înscrie printre ctitorii miluitori ai acelei mănăstiri mai mari. Aşa că treptat şi potrivit cu înmulţirea schiturilor şi bisericilor se înmulţiră şi metoaşele aşezămintelor celor mari: a mânăstirilor, episcopiilor şi mitropoliilor, având mai toate biserici şi schituri de acestea sub îngrijire şi supraveghere. Mănăstirile îşi clădeau chiar singure metoaşe prin diferite localităţi, pe unde aveau afaceri. Aşa de pildă, mânăstirea Cozia. avea în Râmnicul- Vâlcii metohul ei, cunoscut sub numele de «Schitul Inochentie», astăzi proprietate particulară.

Am văzut mai sus că şi episcopia Râmnicului având mai multe biserici şi schituri sub îngrijirea şi ocrotirea sa, pe care le îngriji în cursul veacurilor după putinţă, ba chiar reînnoind din temelie pe multe din ele, când întâmplările vremurilor le stricase. În cele următoare vom vorbi des­pre cele 29 de schituri care, în cursul vremurilor, au fost închinate episcopiei Râmnicului şi pe care le-am putut descoperi în praful vechilor documente ale episcopiei, ce am putut cunoaşte şi cerceta, transcriind de multe ori în întregime chiar şi actele de închinare, făcute în vremuri de ctitori.

Iată acum şi lista schiturilor şi metoaşelor episcopiei Râmnicului, dată, pe cât posibil, in ordinea vechimii lor: 1. Oltenii, schit în judeţul Vâlcea; 2. Cometul, schit în judeţul Argeş 3. Dobruşa, schit în judeţul Vâlcea; 4. Strâmba, schit în judeţul Gorj; 5. Iezerul, schit în judeţul Vâlcea; 6. Crasna, schit in judeţul Gorj; 7. Poenani, schit în judeţul Vâlcea 8. Comanca de câmp, schit în judeţul Romanaţi. 9. Boanta, schit în judeţul Romanaţi; 10. Bogdăneştii, schit în judeţul Vâlcea; 1. Flămânda, schit în judeţul Argeş; 12. Sfântul Dumitru, biserică în oraşul Craiova; 13. Popânzăleştii, schit în judeţul Romanaţi; 14. Trnăviţa, schit în judeţul Dolj; 15. Sărăcineştii, schit în judeţul Vâlcea; 16. Ţeica, schit în judeţul Vâlcea; 17. Bul­şul schit in judeţul Romanaţi; 18. Măineştii, schit în judeţul Romanaţi. 19; Pietrarii, schit în judeţul Vâlcea; 20. Comanca de Munte, schit în judeţul Vâlcea.; 21. Creţeştii, schit în judeţul Dolj; 22. Obedeanu biserică în oraşul Craiova; 23. Gănescu biserică în Craiova. 24. Mischiii, biserică în judeţul Dolj; 25. Maica Domnului de la Dud, biserică în oraşul Craiova. 26. Tărtăşeştii, schit în judeţul Ilfov; 27. Tândăleştii-Logreşti, schit în judeţul Gorj; 28. Sfinţii patruzeci de Mucenici, biserică in Bucureşti, şi 29. Recica, schit în judeţul Romanaţi.

VII. TIPOGRAFIA EPISCOPIEI RÂMNICULUI

1. Tipografia de la Govora

Încă din primii ani ai domniei sale, Matei Vodă Basarab s-a gândit să întărească biserica şi să aducă tipografii în ţară. Biserica a întărit-o înzestrând-o cu multe lăcaşuri sfinte zidite de el din temelie sau renovate şi mai apoi dezrobind marile mănăstiri prin vestitul său hrisov din 1640, întărit apoi şi de scrisorile patriarhului ecumenic din Constantinopol din 1641. Iar pentru răspândirea cărţilor şi a învăţăturii, s-a hotărât să înfiinţeze tipografii în ţară. În acest scop, el s-a folosit de călugărul grec Meletie Macedoneanul, care era învăţat în meşteşugul tipografic de la Pecersca din Kiev, unde se afla tipografia lui Petru Movilă. Matei Vodă, din îndemnul lui Meletie Macedoneanul, trimise la Petru Movilă pe călugărul Nectarie din Pelagonia, prietenul lui Meletie, cu o scrisoare, prin care îi cere literele şi ornamentele trebuincioase unei tipografii. Mitropolitul îi satisfăcu cererea, dându-i material tipografic, ba chiar îi trimise şi doi tipografi ruşi: Timotei Alexandrovici şi Ivan Glebcovici. Teascul tipografiei lui Matei Vodă a fost aşezat la Câmpulung. Cei doi ruşi se puseră pe lucru şi la 30 iulie 1635, a apărut aici prima carte: “Molitfelnicul” în slavonă.

Meletie Macedoneanul însă era egumen la Govora de aceea şi tipografia, încredinţată îngrijirii şi conducerii lui, a fost mutată aici, căci vedem că în 1637 apare aci o Psaltire în slavonă. În anul următor, 1638, se retipăreşte din nou această Psaltire slavonească, cu puţine modificări ortografice şi cu schimbarea, unui nume din prefaţă, anume ca episcop de Buzău se vede figurând acum Ştefan în locul lui Efrem. Tot aici la Govora se tipăreşte în româneşte Pravila numită cea mică în 1640, din îndemnul bătrânului mitropolit, Vlădica Teofil.

După doi ani, în 1642, apare tot la Govora o E­vanghelie învăţătoare sau «Cazanie». Ea nu a fost pe deplin isprăvită cu tipărirea aici la Govora, ci se conti­nuă la mânăstirea Dealului, egumen fiind aici Varlaam Arapul. Materialul tipografic şi teascul a fost mutat de la Govora la mânăstirea Dealul, mai aproape de Capitală. Ca dovadă că tipografia din mânăstirea Dealul nu e alta decât cea de la Govora, avem pe însăşi lucrătorii tipografi, care sunt din judeţul Vâlcea, dimprejurul localităţii Govora.

Tipografia de la mânăstirea Dealului, de lângă Târgo­vişte, funcţionează până pe la 1652, când se tipăreşte aici marea « Pravilă» a lui Matei Basarab, cunoscută şi sub numele de « Îndreptarea legii »‚ după care apoi încetează lucrul până spre sfârşitul domniei lui Constantin­ Vodă Brâncoveanu, când o vedem din nou în lucru, dând la lumină o carte grecească de «Serviciu bisericesc » la 1709, sub Antim mitropolitul. Cu strămutarea scaunelor de reşedinţă a domnului a mitropolitului de la Târgovişte la Bucureşti, vedem că se mută şi tipografia, care dă în Bucureşti la lumină prima carte numită « Cheia înţelesului »‚ în româneşte, la 1678. De aici încolo se începe o serie de tipărituri slavoneşti, greceşti, româneşti şi chiar arabe. Aici, în tipografia de la Bucureşti, s-a tipărit în 1688, cel din urmă an de domnie al lui Şerban Vodă Cantacuzino, vestita carte românească: “Biblia lui Şerban Vodă”. Această strălucită carte a adus o schimbare hotărâtoare în ce priveşte rolul tuturor ţărilor româneşti, în literatura noastră bisericească.

2. Tipografia Râmnicului

În vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu pe lângă tipografia din Bucureşti, care acum se arată de o rodnicie neobişnuită, se mai înfiinţară pe rând încă trei noi tipografii: la Buzău, la Snagov şi la Râmnic. Pentru înfiinţarea tipografiei de la Buzău, va fi stăruit poate blândul mitropolit Teodosie, pe care îl vedem patronând prima publicaţie ieşită din teascurile acestei tipografii: «Pravoslavnica mărturisire».

Celelalte două tipografii: de la Snagov şi de la Râmnic îşi datorează înfiinţarea lor lui Antim Ivireanul. Venind la Râmnic, ca episcop, prima lui grijă a fost ca să înfiinţeze şi aici o tipografie, ceea ce a şi făcut, chiar în primul an de păstorie, 1705. Aceasta este a doua sau poate chiar a treia tipografie aşezată în ţinutul eparhiei Râmnicului. Această tipografie a funcţionat, cu puţine întreruperi, până în zilele noastre, restaurată fiind mai apoi de către episcopul Râmnicului, Calinic. După moartea lui, tipografia episcopiei Râmnicului s-a desfiinţat, după ce ea trăise şi lucrase pentru luminarea neamului nostru aproape două secole.

Antim, ca episcop de Râmnic, a tipărit aici opt cărţi, dintre care una românească “Cuvânt la patima Domnului” de Gheorghe Maiotă în 1707 şi patru greceşti. La tipărirea acestor cărţi Antim a fost ajutat de ipodiaconul tipo­graf Mihai Iştvanovici. La 1710 Antim trece ca mitropolit al ţării, iar la scaunul vacant al episcopiei Râmnicului trece episcopul Buzăului, Damaschin, Dascălul. Ca episcop de Râmnic el a tradus: Antologiul, Penticostarul‚ Triodul şi Octoihul Mic. În vremea păstoriei lui, în tipografia episcopiei de Râmnic s-au tipărit două cărţi, traduse de el: «Învăţătura despre şapte taine» în 1724, şi o «Psaltire» în 1725.

Urmaşul său în scaunul episcopiei Râmnicului a fost Inochentie, având ca tipografi pe popa Ivan Făgărăşanul şi Vlad Gherghievici, tipograful. La 1735, lui Inochentie, i-a urmat în scaun episcopul Climent, care în vreme de 13 ani, cât a păstori aici, a tipărit 13 cărţi bisericeşti.

Dintre aceste cărţi «Ceaslovul» fusese tălmăcit de Damaschin, fostul episcop de Râmnic. Ca tipografi la Râmnic, episcopul Climent a avut pe Dimitrie Pandovici şi popa Mihai Atanasievici. În vremea episcopului Grigorie, succesorul lui Climent, se tipăresc la Râmnic mai multe cărţi care au «diorthositoriu» tot pe Lavrentie ieromonahul de la Hurez, iar ca tipograf, pe lângă popa Mihai Athanasievici, găsim pe Constantin Athanasievici fratele celui dintâi, se pare.

La 1764 vine ca episcop de Râmnic, Parthenie, fostul egumen al Tismanei. Sub păstoria lui, tipografia episcopiei de la Râmnic dă la lumină mai multe cărţi, dintre care cunoaştem: «Antologhion» 1766; «Penticostarul» din 1767; “Slujba sfântului Nicodim” din 1767; «Liturghia» din 1768 şi “Molitvelnicul” din 1768.

Lui Parthenie, în 1774, îi urmează Chesarie, vestitul şi învăţatul episcop al Râmnicului şi dascăl. Sub păstoria acestui ierarh se înfiinţează două şcoli, la cele două metoaşe ale episcopiei: biserica Obedeanului din Craiova şi a vistierului Mihail Cantacuzino din Bucureşti.

Chesarie, în unire cu Filaret mitropolit al Mirelor, tipăreşte «Mineiul» pe lunile Septembrie, Octombrie, Noiembrie, Decembrie, Ianuarie şi Februarie. De la el avem şi un discurs rostit la sfântul Nicolae, hramul bisericii episcopale din Râmnic. Chesarie moare în 1780 şi la scaunul episcopiei Râmnicului îi urmează episcopul Filaret, care continuă să tipărească «Mineiul» pe lunile: Martie, Aprilie, Mai, Iunie, Iulie şi August şi «Evanghelia» în 1784.

Filaret a fost ales mitropolit în 1792 şi în locul lui, la Râmnic a venit ca episcop grecul Nectarie, care păstoreşte la Râmnic până la 1813. În vremea păstoriei lui, tipografia Râmnicului scoate prima carte în limba bulgară modernă: « Chiriacodromion» în 1806 pe care o tipăreşte Sofronie, episcop de Vraţa, ajutat fiind de Dositei mitropolitul Ungro-Vlahiei. Din vremea păstoriei episcopului Galaction, 1813-1824 care a urmat lui Nectarie, cunoaştem numai patru cărţi tipărite în tipografia episcopală din Râmnic.

În această vreme, tipografia episcopală de la Râmnic era singura tipografie care mai lucra în ţară, din care pricină cărţile deveniseră foarte scumpe. Din această pricină, trei boieri, se adresară lui Vodă Ioan ‚Caragea cu jalbă cerând monopolul tipografiei pe 20 de ani, adică să le dea lor voie să înfiinţeze tipografie în Bucureşti şi în vreme de 20 de ani nimenea să nu mai poată deschide altă tipografie în ţară.

Vodă şi divanul le primi cererea, dar a dat voie şi mitropolitului că dacă vrea poate să deschidă tipografia. mitropoliei, care acum stă în nelucrare, cum şi tipografiei episcopiei de la Râmnic.

De acum înainte tipografia a intrat în amorţire ne tipărind nimic până, în vremea episcopului Calinic, care organiză această tipografie înzestrând-o cu litere noi. în vremea acestui distins episcop, se retipăriră aici mai toate cărţile de ritual între care şi «Mărturisirea Ortodoxă».

De aici înainte tipografia episcopală din Râmnic, după o viaţă activă de aproape două secole încetează. Deşi fusese înzestrată cu caractere latine, ea a fost dăruită de episcopul Calinic primăriei oraşului R.-Vâlcea într-una din camerele prefecturii judeţului Vâlcea.

Localul vechii tipografii a episcopiei Râmnicului, care a fost situat în partea dinspre miazăzi a oraşului sub dealul numit «Capela», se mai păstra încă în fiinţă pe la 1880 şi era cunoscut sub numele de «Casa tipografului». Acum însă n-a mai rămas din el decât nişte gropi pline cu dărâmături de zidărie şi moloz.

VIII. SEMINARUL SF. EPISCOPII A RÂMNICULUI NOUL SEVERIN 1837

Localul. Diferitele fluctuaţii prin care a trecut Seminarul.

Seminarul din Râmnicul Vâlcea face parte din prima salbă de seminarii care s-au păstrat până în 1948. Din această salbă mai fac parte seminarii ca: Centralul, Buzăul, Argeşul, vechi din 1836, Seminariile Sf. Andrei din Galaţi şi Sf. Gheorghe din Roman, dar, mai înainte de toate, trebuie amintit Seminarul Veniamin de la Socola care şi-a luat numele apoi de Veniamin Costache de la Iaşi. Aceste seminarii au scris o pildă foarte importantă în cultura română. Seminariile şi-au avut importanţa lor în învăţământul teologic dar şi în învăţământul de cultură generală. Seminarul din Rm. Vâlcea, are o istorie tot aşa de zbuciumată cum a avut-o şi Seminarul de la Argeş.

În anul 1834, Eforia Şcoalelor întocmeşte un regulament pentru înfiinţarea de «Seminarii preparandiale pe lângă mitropolie şi episcopie.

La 2 Noiembrie 1834, acest regulament devine lege iar în august, acelaşi an, domnul invită mitropolia şi episcopiile ca să înceapă pregătirile pentru înfiinţare.Legea şi regulamentul nu s-au putut pune în aplicare însă imediat, de vreme ce nici mitropolia, nici episcopiile nu aveau localuri încăpătoare, unde să se poată instala aceste seminarii.

Prin anul 1835, toate eparhiile, între care şi cea de Râmnic, pun în lucrare frumoasele lor localuri de şcoală.

Lucrările seminarului episcopiei de Râmnic se încep în primăvara anului 1835 şi se termină în toamna anului 1837. Zidirea întregii clădiri s-a făcut sub supravegherea arhimandritului Nifon, după un plan, al cărui deviz de cheltuieli se urca la suma de 141.061 de lei.

Arhimandritul Nifon stă într-o neîntreruptă corespondenţă cu stăpânul său, cu Neofit, care se află la, Bu­cureşti, ţinându-l la curent cu mersul lucrărilor.

La 8 Noiembrie 1837, localul seminarului fiind complect terminat şi mobilat, se deschid cursurile cu 2 profesori şi cu un număr de 30 de elevi interni.

Deschiderea s-a făcut cu solemnitate deosebită, în prezenţa unui numeros public iar primul profesor şi inspector al seminarului, protopopul Radu Tempea, pronunţă cu, această ocazie un frumos discurs.

În amintirea acestei zile, s-a luat serbătoarea sfinţilor arhangheli: Mihail şi Gavriil, ca patron al seminarului. Aici a funcţionat seminarul până în anul 1847. La 7 Aprilie 1847, un mare foc arzând oraşul mai mult de jumătate, căzând pradă flăcărilor şi seminarul, împreună eu episcopia.

În mai, acelaşi an episcopia se mută la metohul din Craiova; seminarul însă, deşi se hotărâse a se redeschide în chiliile mânăstirii Bucovăţ, în apropiere de Craiova, totuşi lipind elevii, şcoala a funcţionat circa 2-3 luni, mai mult numai cu personalul didactic şi cu câţiva grămătici şi în cele din urmă se închide provizoriu.

Din cauza evenimentelor politice şi a tulburărilor din 1848, seminarul rămâne închis până la 1 septembrie 1851, când se redeschide în mânăstirea Bucovăţ deocamdată; dar nu poate să dăinuiască mai mult aici, pe deoparte din cauza lipsei de săli îndestulătoare pentru trebuinţele unei şcoli iar pe de alta, din cauza relei voinţe a egumenului grec Hrisant Hurezeanul. Din aceste motive, chiar în Noiembrie (1851), seminarul se mută în Craiova, în casele lui Alecu Dârzeanu, care au fost închinate pentru seminar pe timp de 3 ani.

În Februarie 1853, episcopul Calinic cere domnului să-i acorde suma de 25.947 lei, necesară pentru a face nişte dependinţe la biserica metohului episcopiei, spre a se muta aici seminarul şi i se aprobă. În toamnă, dependinţele fiind terminate, seminarul se şi instalează; dar nici de astă dată n-are parte să stea mai mult, pentru că în luna lui Decembrie, anul 1854, casele seminarului se iau pentru spitalul oştilor austriece, ce participau la războiul din Crimeea iar personalul şi elevii seminarului pornesc în căruţe spre Râmnic, pe un ger de crăpau pietrele.

În Râmnic, deoarece vechiul seminar se găsea tot în ruină, se instalează pentru o vreme în casele boierului Nicu Vlădescu de peste apa Râmnicului, dar cursurile nu mai putură fi reluate decât în Mai, 1855.

În 1856, reparându-se seminarul şi reclădindu-se toate dependinţele episcopiei, prin stăruinţele episcopului Calinic, seminarul reveni în vechiul său local, unde fiinţă fără întrerupere, până în vara anului 1901, când a fost desfiinţat.

De la înfiinţarea Seminarului de la Râmnic şi până la anul 1901, au trecut prin el 46 de profesori de diferite materii care au avut o influenţă deosebită la dezvoltarea culturii în rândul tinerilor teologi. Şcoala a avut şi medici în nr. de şase până în 1901. După anul 1901, profesorii s-au perindat de la un seminar la altul: de la Vâlcea la Argeş, de la Argeş la Vâlcea. Aceste două seminarii au fost fraţi buni şi în strădania teologică dar şi în necazurile şi suferinţele lor cauzate de edilii oraşului şi de alţi factori ai vremii. Prin Seminarul din Rm. Vâlcea au trecut profesori şi directori de înaltă ţinută profesorală. Printre aceştia pot fi amintiţi: Ion Tomescu, Constantin Grigore, Mănescu, Lăzărescu, Dumitru Guşeţoiu, Alecu Popescu, şi diaconul Ion Mardale. Revenind în prezent, de pe băncile şcolii s-au ridicat filologi mari - Nicolae Barbu, profesori universitari: Nicolăescu, Ivan, Bulacu şi mulţi preoţi care au însoţit pe Patriarhul Justinian punând un început serios, organizatoric Bisericii în timpurile grele de după 1948.

Seminarul Teologic “Sf. Nicolae” a reuşit de-a lungul a peste 100 de ani de funcţionare efectivă să pregătească şi să trimită în lume sute de slujitori ai Domnului şi învăţători ai neamului.

Personalul administrativ. Personalul didactic. Programele.

Clasificarea elevilor. Cărţile de studiu

1. Personalul administrativ.

Administraţia şcolii se făcea de inspector sau de director, ajutat de «meditator» sau de «pedagog», cum se numea mai în urmă.

Pe lângă aceştia se alegeau din clasa superioară 3-4 elevi mai distinşi prin învăţătură şi prin purtare şi se numeau de inspector «pedagogi», având ca atribuţie să ţie ordine prin clase, la meditaţie şi în orele de recreaţie. Şi fiindcă până pe la 1860, cei mai mulţi din profesori locuiau în internat, aveau şi ei o parte de răspundere în ceea ce privea purtarea şi ţinuta elevilor. Elevii seminarişti se recrutau la început din şcolile judeţene de către protopopi, condiţia principală fiind că ei trebuiau să fie băieţi de preoţi care să se distingă la învăţătură. Elevii admişi la internat aveau totul de la chiarhie până în anul 1860 sau de la stat după acest an. Îmbrăcămintea se compunea din: giubea, dulamă, scurteică, pantaloni şi antereu. Peste mijloc se încingeau cu o curea iar în cap aveau pălării de pâslă.

2. Personalul didactic. Profesorii se împărţeau în întăriţi şi neîntăriţi. Întăriţi se numeau cei care dau vreun concurs înainte de a intra în profesorat, sau cei care, profesând un număr mai mare de ani, erau recunoscuţi ca destoinici să ocupe, pentru meritele lor, acest loc.

Profesorii pe lângă leafă, erau slobozi să locuiască în şcoală şi să se bucure de toate privilegiile. Cât pentru inspectori, ei erau strict obligaţi să stea în internat deci se fie necăsătoriţi.

Aceasta a fost, pe cât se pare, şi cauza, care a făcut ca cei mai mulţi inspectori să fie recrutaţi din clerul monahal. Inspectorul putea să fie, sau putea să nu fie şi profesor. Şi profesorii «neîntăriţi» puteau să stea în internat; aveau însă, de regulă, o leafă mai mică decât ceilalţi. Afară de aceasta profesorii « neîntăriţi» puteau să fie oricând înlăturaţi de chiriarh, mai ales când se convingea că nu corespund chemării lor.

Până la anul 1847, cursul seminarului fiind numai de 2 ani şcoala funcţiona numai cu doi profesori: in­spectorul şi cu profesorul al 2-lea. Ei făceau cursuri amestecate, la ambele clase, împărţindu-şi materiile între ei, la care se mai adaogă profesorul de muzică.

De la 1851-1864, complectându-se seminarul cu câte patru clase, se numesc acum profesorii pe clase, iar profesorul de mu­zică, rămânând să facă curs comun cu toate clasele, căruia i se mai alătură un profesor ajutor de muzică‚ care de regulă era « meditatorul » sau şeful-pedagog.

3. Programele. Până la reforma legii şcolare din 1864, programele seminariilor nu erau uniforme. În urma legii şi regulamentului din acest an însă, se face următoarea întocmire:

1. Se numără profesorii pe materii, unificându-se şi complectându-se normele de învăţământ (l. latină, istoria şi geografia, matematica, fizico-naturale, muzica vocală, 1864-1865).

2. În 1867 mai se adaogă l. franceză şi l. elenă.

3. În 1871 se înfiinţează catedre de medicină şi igienă.

4. În 1872 se mai înfiinţă şi catedre de pastorală şi liturgică. În 1873, din motive bugetare, modificându-se programa seminariilor, se desfiinţară cursurile de l. franceză şi de l. elenă, unindu-se totodată şi catedra de muzică vocală cu cea de muzică bisericească.

Şi astfel rămaseră seminariile în timp de 20 de ani, până la radicala reformă din 1893, când se modificară şi legea şi regulamentul şi programa.

4. Clasificarea elevilor. Pe timpul lui Tempea, clasificarea se făcea în urma unei aprecieri aparte a fiecărui elev, fără a mai fi nevoie de. Se observa zilnic de profesor, în cursul unui întreg an inteligenţa elevului, purtarea lui, chipul în care se prezenta, isteţimea răspunsurilor când era întrebat la lecţii, cu alte cuvinte se studia sufletul elevului în toate manifestările lui. Şi din toate aceste observaţii, profesorul îşi făcea propria impresie asupra fiecărui elev.

5. Cărţile didactice. Manualele şcolare fiind puţine, şi pentru unele discipline chiar lipsind cu totul, mulţi din profesori dictau elevilor cursul, aşa că multe materii se predau scris, mai ales până pe la anul 1870.

În acest seminar vedem că se predau: Istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament de pitarul D. Jianu, profesor la seminarul de la Argeş, care a fost înlocuită cu “Sfânta Scriptură în 104 istorii din biblie şi din evanghelie”, tradusă de Eufrosin Poteca. La 1845, Munteanu introduse “Catihisul” şi alte cărţi ale amicului său Dionisie Romano. Aceste cărţi aveau o limbă mai aleasă şi un stil mai uşor. Tot Munteanu mai introduse Istoria bisericească a lui A1. G. Lesviodax, precum şi predarea geografiei de pe hărţile litografiate româneşte de F. Valbaum. Limba română şi aritmetica se făceau după diferitele ediţii de gramatică şi de aritmetică ale lui Ioniţă‚ şi Gheorghe Popp.

În 1840 limba română a fost predată de Munteanu după un text manuscris propriu, iar de la 1851, manualul de gramatică al lui Nicolae Bălănescu, mai bine de un deceniu a fost singura carte de scoală în acest seminar. Pe lângă acestea, mai putem cita, pentru diferitele discipline, şi următoarele cărţi, care s-au tot perindat prin şcoală până prin anii 1864-1865:

a) Principii de agricultură, de I. Penescu.

b) Creşterea gândacilor de mătase, de I. Poenaru.

c) Chiriacodromionul, de Buzea.

d) Bazul teoretic; Anastasimatarul şi Teoreticonul toate, cărţi de muzică bisencească, de Anton Pann.

e) Retorica, de Ilie Benescu.

f) Geografia, de D. Gusti, etc.

Şcoala „candidaţilor de preoţie căsătoriţi”.

Mai înainte de a se înfiinţa această şcoală, cei care voiau să se facă preoţi trebuia să se prepare spre acest scop în şcoala protopopiei.

Aici învăţau să citească, să scrie, să cânte şi tipicul. Iar după aceea, în urma recomandării protopopului, se preoţeau. O şcoală de grămătici, anterioară înfiinţării seminarului, n-a existat în eparhia Olteniei.

Iar cel care voia să urmeze o astfel de şcoală, se ducea la Bucureşti, unde se afla una pe lângă mitropolie şi acolo după terminare, i se da un «înscris» de absolvire.

În Oltenia deodată cu înfiinţarea seminarului s-a înfiinţat pentru prima oară o asemenea şcoală numită şcoala candidaţilor de preoţie căsătoriţi‚ deoarece nu se primeau în ea decât tinerii căsătoriţi. Şcolile protopopilor au rămas, de la data înfiinţării acestor şcoli, numai ca un fel de şcoli preparatoare. În ele candidaţii căsătoriţi trebuiau să urmeze un timp oarecare şi apoi treceau în şcoala grămăticilor. În şcoala candidaţilor de preoţie sau a grămăticilor, cursul era numai de vreo 5-6 luni, în care timp se îndeletniceau numai în deprinderea şi cunoaşterea serviciului divin. După 6 luni, căpătau un certificat în baza căruia se primeau la preoţie. Seminariştii însă erau preferaţi totdeauna acestor candidaţi. Şcoala a durat fără întrerupere până la 1860, când s-a desfiinţat.

Şcoala de copii din Drăgăşani

Chiriarhia Râmnicului a întreţinut mult timp în oraşul Drăgăşani o şcoală de copii. Pe la anul 1853 vedem ca învăţător la această şcoală pe un oarecare Nicolae Bălşanu. La 1861 şcoala încetează de a mai funcţiona.

IX. ŞCOALA DE CÂNTĂREŢI BISERICEŞTI

Până la 1893, cântăreţii bisericeşti din eparhia Râmnicului se recrutau mare parte, dintre seminariştii mai slabi la învăţătură, care nu puteau termină seminarul.

De la 1893, legea clerului votată în acelaşi an dispunând a se desfiinţa seminarul, a trebuit să avizeze posibilitatea de a forma pe viitorii cântăreţi bisericeşti pentru această eparhie. De la 1901, când seminariile inferioare se desfiinţară, s-a simţit, nevoia de şcoli speciale pentru formarea de cântăreţi. Astfel s-a înfiinţat câte o şcoală de cântăreţi în capitala fiecăruia din cele cinci judeţe, ce compun eparhia Râmnicului.

1. Şcoala de cântăreţi din Râmnicul Vâlcea. În oraşul Râmnicul Vâlcea, reşedinţa sfintei episcopii, şcoala de cântăreţi s-a înfiinţat în anul 1894. Ea s-a reorganizat în anul 1899, când i s-a dat un regulament. De la înfiinţarea ei, s-a întreţinut prin ajutoare adunate de protoiereul respectiv de la preoţii şi credincioşii din judeţul Vâlcea. De la 1898 şcoala, pe lângă ajutoarele primite de la parohii din judeţ cu liste de subscripţii, a fost ajutată de P. S. episcop, iar de la Aprilie, 1899, şi de Administraţia judeţului Vâlcea. La început şcoala s-a deschis în pridvorul bisericii «Toţi Sfinţii», apoi i se cedă de primărie localul vechi al şcolii primare de băieţi‚ unde a funcţionat de la 1896 până la 1901, când a fost instalată în casele preoţeşti de la biserica «Bolniţa», în episcopie. Aici a funcţionat până în toamna anului 1906, când i se oferă un local în oraş. Cursurile şcolii s-au predat la început gratis de protoiereu, ca paroh al bisericii «Toţi Sfinţii», ajutat de preotul I. Panaitescu. De la 1895, în locul protoiereului, a fost numit maestru al şcolii iconomul Ioan Stănescu, preot al bisericii episcopiei, care împreună cu ceilalţi maeştri primeau câte un mic salariu. De la 1899, când şcoala a fost reorganizată, au funcţionat alţi profesori. Cursul şcolii este de trei ani. Şcoala este bine frecventată. Vin elevi chiar din judeţele Olt şi Argeş. Despre mersul şcolii se fac sfintei episcopii rapoarte anuale, care se publică prin revistele bisericeşti, comunicându-se totodată ministerului cultelor şi prefecturii jud. Vâlcea.

2. Şcoala de cântăreţi din Turnu-Severin, s-a înfiinţat la 1 martie 1894. Ea era instalată într-un local din oraş, luat cu chirie. De la 1894 până 1899, şcoala a avut numai 2 clase cu câte 1 maestru. De la 1900 s-a introdus în ea şi meseriile şi chiar muzica in­strumentală se preda pe la 1898. Pâ­nă la 1905 au absolvit 267 elevi, din care 186 ocupau locuri de cântăreţi.

3. Şcoala de cântăreţi din Târgu- Jiu s-a înfiinţat în anul 1896 în luna Ianuarie. Ea era instalată într-un local, pentru care se plătea chirie 400 lei anual. Cursul şcolii este de trei ani, iar materiile, ce se predau, sunt următoarele: citirea bisericească pe cărţile de ritual vechi şi noi, tipicul, cântările teoretice, învăţarea pe de rost a troparelor, podobiilor şi catavasiilor şi cântarea practică. Au absolvit până în 1906, 187 elevi.

4. Şcoala de cântăreţi din Craiova. Înfiinţată la 1896, este instalată într-un local oferit de prefectura judeţului Dolj. Şcoala se întreţine prin cotizaţiile preoţilor şi cântăreţilor din acel judeţ. Cursul ei este de trei ani. În anul 1902 cursul şcolii s-a făcut de trei ani. Şcolile de cântăreţi sunt puse sub supravegherea nemijlocită a protoiereilor.

BIBLIOGRAFIE

1) Athanasie, episcop al Râmnicului Noul Severin Mironescu, “Sfânta episcopie a eparhiei Râmnicului Noul Severin în trecut şi acum”, Bucureşti, tipografia Gutenberg, Joseph Gobl, 1906.

2) Bianu, Ioan şi Hodoş, “Bibliografia”.

3) Bianu, Ioan, “Episcopia Strehaia”, în analele Academiei Române, seria II, Tom. XXVI.

4) Bianu, Ioan, “Episcopia Strehaii”, în „Analele Acad. Române”, XXVI, memoriile secţiei istorice. –Ibid. Al Lepădatu, „Episcopia Strehaii”, broşură, 1906, Bucureşti.

5) Bianu, Ioan, în „Revista Critică Literară”, II, No. 4, Aprilie 1904, Iaşi.

6) Borcan, Andrei, “Geografia judeţului Vâlcea”, manuscris.

7) Bulat, Teodor G., “Ştiri noi cu privire la Mitropolitul Antim Ivireanul şi ctitoria sa”, în Glasul Bisericii, nr. XX(1961).

8) Cheianu, Ştefan-Ionescu, „Geografia judeţului Vâlcea”. Cf. „Biserica Ortodoxă Română”, anul XIII.

9) Dobrescu, Nicolae, „Istoria Bisericii Olteniei”, Bucureşti, 1905.

10) Fotino, “Istoria Daciei”, Ibid. Cronica lui Ludescu în „Magazinul istoric”.

11) Fotino, Dionisie, “Istoria generală a Dacii”, vol. II.

12) Ghenadie episcopul Râmnicului, „Vizite canonice”,

13) Ghenadie episcopul Râmnicului, „Evangheliile”.

14) Haşdeu, Bogdan Petriceicu, “Arhiva Istorică a României”. - Cf. „Magazin Istoric”, IV. - Ibid. „Istoria Ţării Româneşti”, ed. Ioanid, 1859.

15) Haşdeu, Ioan Petriceicu, “Istoria Critică”’.

16) Haşdeu, Bogdan Petriceicu, „Arhiva istorică a României”, Tom. I, partea I, Nr. 77.

17) Haşdeu, Bogdan Petriceicu, “Istoria Critică”, nota, 446- Cf. Al. G. Lesviodax, „Istoria Bisericească”.

18) Hurmuzaki, „Documente”, VI şi XI.

19) Ioanid, “Istoria Ţării Româneşti”, 1859.

20) Iorga, Nicolae, „Istoria Literaturii Române”, I. Idem, „Istoria Literaturii Religioase”.

21) Iorga, Nicolae, „Studii şi Documente”, V.

22) Iorga, Nicolae, “Comunicări” de D-l N., profesor universitar, Bucureşti.

23) Iorga, Nicolae, “Inscripţii din bisericile României”. -Ibid. Ştefulescu, „Gorjul”.

24) Iorga, Nicolae, “Istoria Literaturii Religioase”.

25) Iorga, Nicolae, “Istoria Românilor în chipuri şi Icoane”, I.

26) Iorga, Nicolae, “Lupta pentru stăpânirea Vidinului” - „Convorbiri Literare”, XXXIV, 998.

27) Iorga, Nicolae, “Manuscripte din biblioteci străine”, al doilea memoriu.

28) Iorga, Nicolae, “Studii şi Documente”, V.

29) Lepădatu, „Episcopia Strehaii”, pag. 29.

30) Lepădatu, Alexandru, ‚Episcopia Strehaii”, anul 1953.

31) Lepădatu, Alexandru, „Damaschin episcopul şi dascălul”, ş. 3, nota 1.

32) Lepădatu, Alexandru, „Damaschin Episcopul”.

33) Lesviadox, “Istoria Bisericească”.

34) Lesviodax Alexandru G. ‚ „Istoria bisericească”, anul 1923.

35) Ludescu, “Cronica”, în “Magazin Istoric”, nr. I, anul I.

36) Ludescu, “Cronica”, în „Magazin Istoric”, IV.

37) Melete, iconom stavrofor Răuţu, protoiereu al judeţului Vâlcea, “Monografia ecleziastică a judeţului Vâlcea cu privire la monumentele religioase, precum şi la viaţa morală şi religioasă a poporului”, alcătuită cu ocazia jubileului a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I regele României, imprimeria judeţului Râmnicul Vâlcea, 1908.

38) Odobescu, „Revista Atheneul”.

39) Odobescu, „Revista Română”, I.

40) Onciul, “Radu Negru şi origina Principatelor”, în rev. „Convorbiri Literare”, XXIV.

41) Pop, Nicolae, “Disertaţii despre tipografiile româneşti”, Sibiu, 1838.

42) Sandu, pr. Dumitru, “Eparhia Râmnicului şi a Argeşului”, monografie, apare cu arhiereasca binecuvântare a Prea Sfinţitului Iosif, episcopul Râmnicului şi Argeşului, Râmnicul Vâlcea, anul 1976.

43) Sandu, pr. Dumitru, “Eparhia Râmnicului şi Argeşului”, monografie, Râmnicul Vâlcea, 1976, apare cu arhiereasca binecuvântare a Prea Sfinţitului Iosif, episcopul Râmnicului şi Argeşului.

44) Sbiera, Nicolae, “Mişcări Culturale”, anul 1985.

45) Şerbănescu, pr. Nicolae, “Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti”, în Studii Teologice, seria II, an IV(1952).

46) Şerbănescu, pr. Nicolae, în revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4, anul 1964.

47) Şincai, „Cronica Românilor”, 1886, vol. II.

48) Teodorescu, Vasile Barbu, “Episcopul Damaschin şi contribuţia sa la crearea limbii literare române”, în Mitropolia Olteniei, XII(1960).

49) Tocilescu, Grigorie G., “Doamna Stanca”.

50) Tocilescu, „Istoria Românilor”, 1886.

51) Xenopol, Andrei D., „Istoria Românilor”, V. Această carte a August Pessiacov, „Istoria Craiovei”.

52) Xenopol, Ioan D., „Istoria Românilor”, ed. Şaraga, anul 1975.

STUDII ŞI ARTICOLE

1) Arhiva Istorică a D-lui Haşdeu”, - Cf. „Magazin Istoric”, 1905, vol. IV.

2) Biserica Ortodoxă Română”, anul XVIII.

3) Biserica Ortodoxă Română”, anul XV.

4) Biserica Ortodoxă Română”, anul XXIX.

5) Biserica Ortodoxă Română”, anul XXVI.

6) Biserica Ortodoxă Română”, anul XXVI.

7) Călătoria patriarhului Macarie”, traducere de Cioran, 1900.

8) Călătoria Patriarhului Macarie”, traducere, Emilia Cioran, 1907.

9) Catehismus”, Introducere de P. S. Gher. Timuş.

10) Condica episcopiei Râmnicului”, filele 155 şi 162, documentul 1 şi 9.

11) Condica episcopiei Râmnicului”, fila 243, doc. 18.

12) Condica episcopiei Râmnicului”, filele 1-3, doc 1.

13) Condica sfântă”, tipărită şi adnotată de Ghenadie Craioveanul.

14) Cronica lui Stoica Ludescu, în „Magazin Istoric”, IV.

15) Pomelnicul episcopiei No. 1, fila 5 (recto).

16) Pomelnicul No. 3 al Episcopului Climent, nota de la pomelnicul acestui episcop.

Note Bibliografice



[1] Răuţu Melete, iconom stavrofor, protoiereu al judeţului Vâlcea, “Monografia ecleziastică a judeţului Vâlcea cu privire la monumentele religioase, precum şi la viaţa morală şi religioasă a poporului”, alcătuită cu ocazia jubileului a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I regele României, imprimeria judeţului Râmnicul Vâlcea, 1908.

[2] Documentul acesta este un „Raport Oficial”, alcătuit de administraţia austriacă în 26 ianuarie 1731, relativ la averile, veniturile şi privile­giile mânăstirilor din Oltenia. - Vezi Hurmuzaki, „Documente”, VI, p.

[3] A. D. Xenopol, „Istoria Românilor”, V, p. 33.

Un Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, a fost numit de sultan domn în Valahia pe la începutul domniei lui Mihai Viteazul, la 1593, ca rival al lui la tron. - Iorga, „Pretendenţii domneşti în sec. XVI”, Bucureşti, 1878, precum. şi Prinos Sturza, pag. 279 scv.

[4] În multe dintre documentele episcopiei Râmnicului întâmpinăm: “Sfântul Noul Severin”. Vezi „Condica Episcopiei Râmnicului, fila 617, doc. 14 şi 15.

[5] Al. G. Lesviodax, „Istoria Bisericească”, p. 430-431 şi 309-310. În multe dintre documentele episcopiei Râmnicului, episcopii îşi ziceau „arhiepiscopi”. Vezi „Condica Episcopiei Râmnicului” filele: 35, 38, 41, 127 129, 183, 209, 215, 285, 468, 617, 635, etc.

[6] Atanasie, cel al doilea mitropolit de la Severin, se pare a fi stat mai mult la Constantinopol, îngrijind de eparhia Severinului tot Antim, care acum era mitropolit la Argeş. Cf. Lepădatu, „Episcopia Strehaii”, pag. 29.

[7] B. P. Haşdeu „Istoria Critică”, p. 130, nota, 446- Cf. Al. G. Lesviodax, „Istoria Bisericească”, p. 390 şi 430.

[8] A se observa „Pomelnicele Episcopiei” .

[9] Vezi pisania bisericii episcopale şi a bisericii de la Olteni mai departe în această lucrare.

[10] Ghenadie al Râmnicului, „Vizite canonice”, p. 6-7. Pe un „Vlă­dica Iftimie” îl găsim într-un hrisov al lui Mihnea Vodă II, cum că tatăl acestuia, Alexandru Vodă 1568-1572, l-a rânduit să controleze pe jurătorii aduşi de un fost vornic jupân Ivaşcu, în procesul pe care l-a făcut el călugărilor de la schitul Ezer (Vâlcea). Cfr. Haşdeu, „Arhiva istorică a României”, Tom. I, partea I, pag. 66, Nr. 77. Acest Vlădică Iftimie a păstorit la 1569-1578, deci nu trebuie confundat cu Iftimie, egumenul mânăstirii Cozia.

[11] Condica episcopiei Râmnicului, filele 155 şi 162, documentul 1 şi 9.

[12] Condica episcopiei Râmnicului, filele 1-3, documentul 1.

[13] Iorga, „Inscripţii din bisericile României”, p. 156. Vezi şi în această lucrare de licenţă: Episcopul Mihail II.

[14] Hurmuzaki, „Documente”, VI, pag. 430.

[15] „Biserica Ortodoxă Română”, XXIX, p. 605.

[16] “Comunicări” de d-l. N. Iorga, profesor universitar, Bucureşti. Cfr. Dobrescu, 1. c. p. 545. Ibidem, Lepădatu, „Episcopia Strehaii”, pag. 29. Athanasie apare numai odată într-un hrisov domnesc al lui Mircea cel Mare, ca martor, împreună cu Anthim. Haşdeu, „Istoria Critică”’ pag. 130, nota 446.

[17] St. Ionescu-Cheianu‚ “Geografia judeţului Vâlcea”, p. 122.

[18] St. Ionescu-Cheianu‚ “Geografia judeţului Vâlcea”, p. 122. Cfr. Ghenadie, „Vizite canonice”, p. 8. Poporul numeşte până azi Episcopie, biserica Oltenii.

[19] Toţi istoricii sunt de acord că Radu Vodă de la Afumaţi a fost ucis într-o biserică a episcopiei din Râmnic, care nu putea fi decât Oltenii; căci Radu Vodă, fugind de la Argeş la Râmnic, cel mai scurt drum nu putea fi altul şi nici un vad bun de trecut Oltul decât la Olteni, şi biserica, cea mai în cale, va fi fost episcopia de aici. Sătenii din Olteni păstrează limpede tradiţia acestei asasinări. Vezi şi Ghenadie, »Vizite canonice”, pag. 8.

[20] Înainte de a se fi zidit de episcopul Mihail actuala biserică de la Olteni, vechea biserică de aici cea zidită de Antim era pomenită in documente pe timpul acestui episcop, ca „metoh”, nu al Coziei cum spune Ghenadie („Vizite”, p. 6), ci al episcopiei. „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 160 (verso) doc. 7.

[21] Onciul, „Radu Negru şi origina Principatelor”, în rev. „Convorbiri Literare”, XXIV, p. 819.

[22] Vezi, Iorga, „Lupta pentru stăpânirea Vidinului” - „Convorbiri Literare”, XXXIV, p. 998.

[23] Haşdeu, „Arhiva Istorică a României”, p. 137. - Cf. „Magazin Istoric”, IV, p. 234-267. - Ibid. „Istoria Ţării Româneşti”, ed. Ioanid, 1859, p. 4-37.

[24] Arhiva Istorică a d-lui Haşdeu, p. 136-137. - Cf. „Magazin Istoric”, p. 234-235; ‘vol. IV. Ioanid, „Istoria Ţării Româneşti”, 1859, p. 4-6.

[25] Iorga „Istoria Românilor în chipuri şi Icoane” I, p 9 cf. Gr. Tocilescu „Istoria Românilor”, 1886, p 98.

[26] Şincai, „Cronica Românilor”, 1886, vol. II, p. 146.

[27] Dionisie Fotino, „Istoria Daciei”, 1859, vol. II, p. 36.

[28] C. Borcan, „Geografia judeţului Vâlcea”, p. 46, manuscris.

[29] Al. Lepădatu, ‚Episcopia Strehaii”, p. 9.

[30] Al Lepădatu, „Episcopia Strehaii”, p. 29-30.

[31] August Pessiacov, „Istoria Craiovei”, p. 7.

[32] Şincai, „Cronica Românilor”, p. 146.

[33] Bianu, “Episcopia Strehaii”, în „Analele Acad. Române”, XXVI, memoriile secţiei istorice. -Ibid. Al Lepădatu, „Episcopia Strehaii”, broşură, 1906, Bucureşti.

[34] Pr Dumitru Sandu, “Eparhia Râmnicului şi Argeşului”, monografie, Râmnicul Vâlcea, 1976, apare cu arhiereasca binecuvântare a Prea Sfinţitului Iosif, episcopul Râmnicului şi Argeşului, p 5.

[35] Al. G. Lesviodax, „Istoria Bisericească”, p. 430-439.

[36] „Condica episcopiei Râmnicului, filele: 273 şi 271, doc. 25.

episcopiei şi episco­pului Paisie stăpânirea peste aceste moşii, ca peste unele care deja se aflau în stăpânirea episcopiei, se lămureşte destul de bine prin faptul că episcopul Leontie păstorise la Râmnic înaintea episcopului Paisie şi înaintea anului 1535.

[37] “Condica episcopiei Râmnicului”, fila 273 (verso), doc 25.

[38] Vezi Iorga, „Inscripţii din bisericile României”, p. 139.-Ibid. Ştefulescu, „Gorjul, p. 291.

[39] Fotino, „Istoria generală a Dacii”, II, pag. 55 sev.

[40] Hurmuzaki, „Documente”, XI, pag. 787 scv.

[41] „Condica episcopiei Râmnicului”, filele: 155, 158, 160, 162, 163, 164, 165, 166, doc. L‚ 6, 7, 9, 10, 11, 13, 14, 15 şi 17. Idem, „Condica episcopiei Râmnic”. II, filele 145-149, la Academia Română mss. 2082. Parte din aceste din aceste documente sunt citate la schiturile Oltenii şi Boanta.

[42] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 161 (recto), doc. 7.

[43] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 155, ‘doc. 1.

[44] Vezi Lesviadox, “Istoria Bisericească”, pag. 431.

[45] Vezi Ghenadie, „Vizite”, pag. 6.

[46] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 155 (recto), doc. 1.

[47] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 161 (recto), doc. 7.

[48] Cfr. Tocilescu, „Istoria Română”, 1886, p. 114.

[49] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 163, doc. 11.

[50] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 387, doc. 2.

[51] Pr Dumitru Sandu “Eparhia Râmnicului şi a Argeşului”, monografie, Rm Vâlcea, 1976, apare cu arhiereasca binecuvântare a Prea Sfinţitului Iosif, episcopul Râmnicului şi Argeşului, p. 6.

[52] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 617, doc. 14.

[53] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 617 (verso), doc. 15

[54] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 617 (verso), doc. 15 Mihnea Vodă Turcitul va fi făcut această confirmare şi în 1590. Vezi Iorga, „Regeste de documente”, p. 903.

[55] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 164-5, doc. 14.

[56] Fotino, „Istoria Daciei”, vol. II, p. 64.

[57] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 168, doc. 1.

[58] Pr Dumitru Sandu “Eparhia Râmnicului şi a Argeşului”, monografie, Rm Vâlcea, 1976, apare cu arhiereasca binecuvântare a Prea Sfinţitului Iosif, episcopul Râmnicului şi Argeşului, p. 6.

[59] Iorga, „Studii şi Documente”, V. p. 642.

[60] Iorga, „Istoria lit. relig.”, p. 128.

[61] Iorga, “Manuscripte din biblioteci străine”, al doilea memoriu, p. 1-7.

[62] Ghenadie, „Vizite”, p. 32.

[63] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 179, doc. 36.

[64] Fotino „Istoria generală a Daciei”, II, pag. 80 şi 92. Cfr. Iorga, „Istoria liter. religioase”, pag 128. ibidem, „Studii şi Documente”, vol. IV, tabla.

[65] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 233, doc. 4.

[66] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila ‘135, doc. 8.

[67] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 127, doc. 2.

[68] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 1.07, doc. 2.

[69] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 231, doc. 2.

[70] Idem, fila 232, doc. 3.

[71] Idem, fila 231, doc. 2.

[72] Idem, fila 232, doc. 3.

[73] Cfr. „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 233, doc. 4.

[74] Cfr. Iorga, „Ist. liter. relig.”, p. 128.

[75] Iorga, idem, p. 141. Idem, Bianu şi Hodoş, „Bibliografia”, pag. 108-114.

[76] Iorga, „Istoria liter. Religioase”, p. 128. Idem, Odobescu, „Revista Română”, I.

[77] Odobescu, „Revista Atheneul”, p. 12.

[78] Iorga, „Istoria liter. relig.”, p. 131. Ibidem, Bianu şi Hodoş, “Bibliografia”, p. 153.

[79] Iorga, “Istoria liter. relig.”, p. 131.

[80] Bianu şi Hodoş, „Bib1iografia”, p. 120-124

[81] Idem, op. cit., p. 125-127.

[82] Idem, op. cit., p. 123-136.

[83] Bianu şi Hodoş, “Bibliografia”, p. 144-147.

[84] Idem, op. cit., p. 152-155.

[85] Cronica lui Stoica Ludescu, în „Magazin Istoric”, IV, p. 314.

[86] Iorga, „Istoria liter. relig.”, p. 131. Cfr. Idem, „Studii şi Documente”, V, p. 70, 604 şi 629.

[87] Iorga, „Studii şi Documente”, V, p. 70.

[88] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 181, doc. 41.

[89] Iorga, „Studii şi Documente”, V, p. 70.

[90] Iorga, „Istoria liter. relig.”, p. 131.

[91] Călatoria Patriarhului Macarie, traducere, Emilia Cioran, 1907,pagina 78.

[92] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 31, doc 2.

[93] „Condica episc. Râmn.”, fila 215, doc. 1.

[94] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 128, doc. 5.

[95] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 128, doc. 6.

[96] Idem, fila 129, doc. 7.

[97] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 235, doc. 6.

[98] Idem, fila 208 (verso), doc. 6.

[99] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 235, doc. 6.

[100] “Călătoriile patriarhului Macarie”, trad. de Cioran, 1900, p. 78-79.

[101] “Călătoriile patriarhului Macarie”, trad. de Cioran, 1900, p. 109. Cfr. Fotino, “Istoria Daciei”, I, p. 101. Ibid. Cronica lui Ludescu în „Magazinul istoric”.

[102] “Călătoria patriarhului Macarie”, traducere de Cioran, 1900. p. 161.

[103] Fotino. „Istoria Daciei”, 11, pag. 103. Cfr. Cronica lui Ludescu, în „Magazin Istoric”, IV, 338.

[104] „Călătoriile Patriarhului Macarie”, trad. de Cioran, 1900, pag. 78, nota.

[105] „Biserica Ortodoxă Română”, XXVI, pag. 296-97.

[106] „Condica episcopiei Râmnicului”, - fila 91-92, doc. 4.

[107] Al. G. Lesviodax‚ „Istoria bisericească”, pag. 432.

[108] Cfr. Ghenadie, „Vizite”, pag. 12. Ibidem. Iorga, „Inscripţii din Bisericile României”, pag. 170-177.

[109] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 282, doc. 3. Cfr. „Biserica Ortodoxă Română”, XXVII, 8, pag, 887, unde fără vreun act doveditor se afirmă, că acest Dionisie ar fi fost grec de neam şi că ar fi identic cu Dionisie egumenul de la mânăstirea Văcăreşti, din Bucureşti, care a fost pus mitropolit în locul lui Tedosie.

[110] „Călătoria patriarhului Macarie”, traducere de Cioran, pag. 115 şi 116.

[111] “Condica episcopiei Râmnicului”, fila 243, doc. 18.

[112] “Condica episcopiei Râmnicului”, fila 243, doc. 18.

[113] “Condica sfântă, p. 19, tipărită şi adnotată de Ghenadie Craioveanul.

[114] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 129, doc. 8.

[115] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 183, doc. 46.

[116] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 107, doc. 3.

[117] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 238, doc. 9.

[118] Pr Nicolae Şerbănescu, “Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti”, în Studii Teologice, seria II, an IV(1952), p 333-334.

[119] I. Bianu, “Episcopia Strehaia”, în analele Academiei Române, seria II, Tom. XXVI, p. 180.

[120] „Condica sfântă”, p. 98-99.

[121] „Condica sfântă”, p. 98-99.

[122] „Magazin Istoric”, 11, p. 208.

[123] Al Lepădatu, Biserica Ortodoxă Română, XXIX, p. 916, Cfr şi Biserica Ortodoxă Română, pe septembrie 1901, p. 488.

[124] Vezi Pomelnicul episcopiei, No. 2, fila 27 (verso).

[125] „Condica episcopiei Râmnicului”’ fila 321 şi 322, doc. 19.

[126] Vezi Pomelnicul episcopiei No. 2, fila 27 (verso).

[127] „Condica episcopiei Râmnicului, fila 603, doc. 3.

[128] „Condica Sfântă”, p. 95-97.

[129] „Condica Sfântă”, p. 95-97.

[130] T. G. Bulat, “Ştiri noi cu privire la Mitropolitul Antim Ivireanul şi ctitoria sa”, în Glasul Bisericii, nr. XX(1961), p. 393-404.

[131] V. Barbu Teodorescu, “Episcopul Damaschin şi contribuţia sa la crearea limbii literare române”, în Mitropolia Olteniei, XII(1960), p. 629

[132] Ghenadie episcopul Râmnicului, „Evangheliile”, p. 106. Cfr. Lepădatu, „Damaschin episcopul şi dascălul”, ş. 3, nota 1. Bianu şi Hodoş “Bibliografia”, p. 258 şi 26L Iorga, „Istoria Liter. Relig.”, p. 206. Unii cred că Damaschin a fost egumen al mânăstirii Curtea de Argeş, de unde a trecut episcop la Buzău. Vezi „Catehismus”. Introducere de P. S. Gher. Timuş.

[133] „Condica Sfântă”, p. 91.

[134] „Condica Sfântă”, p. 93, 104.

[135] Ghenadie, „Vizite”, p. 51.

[136] Vezi pomelnicul No. 2, la capitolul „Pomelnicele episcopiei”.

[137] Ghenadie, „Vizite”, p. 32.

[138] Iorga, „Inscripţii din bisericile României”, p. 182.

[139] Al. Lepădatu, „Damaschin episcopul”, p. 11. Dobrescu, “Istoria Bis. Olteniei”, p. 57. Iorga, „Istoria Literaturii Române”, I, p. 418. Idem, „Istoria Literaturii Religioase”, p. 206.

[140] Iorga, „Istoria Literaturii Religioase”, p. 106.

[141] Această carte a fost oprită pentru românii uniţi din Ardeal, probabil din cauza curentului antiunionist al românilor de dincoace de Carpaţi. Cfr. Petru Maior, „Istoria Bisericească a Românilor”, I, 330. Bianu în „Revista Critică Literară”, II, No. 4, Aprilie 1904, Iaşi, pag. 158 nota.

[142] Al. Lepădatu, „Damaschin episcopul”, p. 13 nota 4. Dobrescu, „Ist. Bis. Olteniei”, p. 57. Bianu şi Hodoş, „Bibliografia”, p. 22, 23.

[143] “Biserica Ortodoxă Română”, anul XV, p 903 ş. u.

[144] Barbu Dumitrache Ştirbei, fostul domn, fiul adevărat al lui Dumitrache Bibescu, marele vornic, şi al Ecaterinei Văcărescu, fusese adoptat de marele vornic Barbu Ştirbei, care îi lăsă numele şi averea. -Analele Academiei Române”, secţia istorică, tom XXVII, p. 325-327.

[145] “Biserica Ortodoxă Română, anul XVIII, p. 10.

[146] Athanasie Mironescu, episcop al Râmnicului Noul Severin, “Sfânta episcopie a eparhiei Râmnicului Noul Severin în trecut şi acum”, Bucureşti, tipografia Gutenberg, Joseph Gobl, 1906, p 165.

[147] Sbiera, “Mişcări Culturale”, pag. (68, 88 şi 120. Iorga, „Istoria Li­teraturii Religioase”, pag. 128.

[148] La elaborarea capitolului „Episcopii Râmnicului” s-a folosit şi mate­rialul publicat de Pr. Niculae Şerbănescu în revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4/1964, p. 171-212.

[149] Pop, “Disertaţii despre tipografiile româneşti”, Sibiu, 1838, p 72.

fost clădite pe locul, unde se află această episcopie acum, în afară de vechea biserică episcopală de la Olteni.

[150] St. Ionescu-Cheianu, „Geografia judeţului Vâlcea”, p. 122. Cf. „Biserica Ortodoxă Română”, anul XIII, p. 680.

[151] „Condica episcopiei Râmnicului”, fila 274 (recto), doc. 25.

Vremea în care episcopul Mihail va fi zidit această biserică, nu se poate cunoaşte hotărât; însă

[152] Vezi mai sus: Episcopul Mihail al II-lea.

[153] Vezi Pomelnicul No. 3 al Episcopului Climent, nota de la pomelnicul acestui episcop.

[154] A. D. Xenopol, „Istoria Românilor”, ed. Şaraga V, p. 33.

[155] Hurmuzaki, „Documente”, VI, p. 430.

[156] Gr. G. Tocilescu, “Doamna Stanca”, p. 54.

[157] St. Ionescu-Cheianu, „Geografia judeţului Vâlcea”, p. 136.

[158] „Biserica Ortodoxă Română”, XXVI, p. 219.

[159] Pomelnicul episcopiei No. 1, fila 5 (recto).