2008 - ANUL JUBILIAR AL SFINTEI SCRIPTURI SI AL SFINTEI LITURGHII
2008 este anul jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii, moment când se aniversează 320 de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688), prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, şi 500 de ani de la tipărirea primului Liturghier ortodox, şi anume Liturghierul slavon apărut la Târgovişte în anul 1508
Tipărirea Bibliei în limba unui popor a fost întotdeauna un fapt istoric notoriu, făcând din centrele tipografice care au înfăptuit-o nişte mari repere pe harta creştinismului universal. O realizare ca aceasta este de natură să ridice însuşi prestigiul cultural şi ştiinţific al respectivei localităţi, care va fi glorificată prin chiar menţionarea de care se bucură alături de titlul celei mai prestigioase cărţi a lumii. În istoria cărţii la români diferenţiem cu ajutorul unor repere geografice Palia de la Orăştie din 1582, Noul Testament de la Bălgrad din 1648, Biblia de la Bucureşti din 1688 de Biblia de la Blaj din 1795 sau Biblia de Buzău din 1854-1856. După opinia mitropolitului Transilvaniei Andrei Şaguna, acest fapt de cultură cu valoare de eveniment epocal al transpunerii în limba unui popor a cărţii cărţilor nu se poate petrece decât o singură dată, ca apoi să se mai facă numai unele îndreptări, constând într-o actualizare lingvistică. Un asemenea adevăr îl împărtăşeşte şi mitropolitul Clujului Bartolomeu Valeriu Anania, care printr-o trudă de peste 10 ani a dat culturii noastre în anul 2001 o ediţie jubiliară a Sfântului Sinod cu Biblia sau Sfânta Scriptură, textul bucurându-se de un comentariu îngrijit, cu un aparat critic riguros. Pentru o asemenea traducere s-au angajat, ca la nici o altă carte a lumii, echipe numeroase de specialişti, fie 30, dacă avem în vedere ediţia de la Ierusalim, fie 70 ca la Alexandria sau chiar 100. La Alexandria au lucrat 70 de traducători care, conform tradiţiei, nu aveau voie să se consulta între ei, dar apoi au dovedit că au dat aceleaşi rezultate. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că finisarea finală va fi făcută de un singur stilist. Cum se explică un asemenea interes irepetabil în istoria culturii umane pentru un acelaşi text ?
Nici o altă operă a spiritului nu a avut asupra destinului uman o mai profundă şi mai durabilă înrâurire decât Biblia, pe drept cuvânt numită „Cartea cărţilor”. Ea a creat acea extraordinară unitate şi continuitate de credinţă pe care le întruchipează, de peste 3000 de ani, poporul evreu şi cultura sa. Se ştie că la 1250 î.Hr. Moise a primit pe Muntele Sinai tablele de legi. Pe temelia acestor prime texte, dar cu un nou conţinut, Isus Hristos a dăruit lumii o mai adâncă unitate a sufletelor şi a cugetelor, care, de 2000 de ani, înseamnă creştinismul. El este o componentă indisolubilă a credinţei, a culturii, a concepţiei omului despre viaţă, despre lume şi despre sine, despre relaţia sa cu tainele existenţei. Cea mai veche operă beletristică a lumii, Epopeea lui Ghilgameş aparţinând culturii asiro-babiloniene, pune cu 5 milenii înainte de noi problema fundamentală a existenţei umane, cea a morţii care urmează vieţii. În dialogul lui Ghilgameş cu prietenul său Enkidu, cel ajuns în lumea umbrelor, se creează o perspectivă înspăimântătoare a vieţii de după moarte. Dimpotrivă Biblia deschide o cale luminoasă pentru sufletul omenesc într-o viaţă viitoare.
Biblia este compusă din câteva zeci de cărţi, cu conţinut variat: istoric, dogmatic, poetic, filozofico-moral. Pe la mijlocul secolului al II-lea după Hristos, i s-a dat numele de Biblia, pluralul grecesc al cuvântului Bıβλíov care, după ce iniţial însemnase „fâşie de papirus”, a ajuns să desemneze diminutivul pentru „carte”.
Spre a deosebi părţile ei mari, iudaică şi creştină, primei cărţi i s-a dat numele de Vechiul Testament, iar celei de a doua Noul Testament.
Biblia a avut propria ei istorie prin raportare la cultura şi credinţa popoarelor lumii, ea fiind tălmăcită treptat în aproape toate limbile pământului.
Biblia lui Şerban Cantacuzino, cunoscută sub numele Biblia de la Bucureşti (1688) reprezintă un document esenţial al istoriei naţionale, limbii române şi Bisericii Ortodoxe. Prima traducere integrală a textului sacru a introdus limba naţională în cultul religios, a facilitat dezvoltarea limbii literare, eliminarea exprimărilor dialectale şi elaborarea primei gramatici româneşti în 1757.
Colecţia Cărţi Fundamentale ale Culturii Române propune o nouă ediţie critică a Bibliei de la Bucureşti, apărută la Editura Universităţii „Al.l.Cuza”, din Iaşi, sub îngrijirea profesorilor Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu.
„Ca traducere supusă normelor culte, textul Bibliei de la Bucureşti se dovedeşte a fi superior oricărei traduceri din epocă. Deşi de cele mai multe ori soluţiile de aici nu sunt cele mai bune, ori nu ar fi fost de preferat altor soluţii deja găsite, in Noul Testament de la Bălgrad, spre exemplu, cărturarii care au lucrat la Biblia de la Bucureşti au înţeles că o astfel de întreprindere are printre cerinţe şi asumarea unei soluţii de traducere unice.” (Vasile Arvinte de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi).
Liturghierul lui Macarie (slavonă), 1508
La 1508 apare Liturghierul slavonesc tiparit de calugarul scrib Macarie, inceput in timpul domniei lui Radu cel Mare si terminat in aceea a lui Mihnea cel Rau. Nu se stie locul tiparirii, reealizate sau la Targoviste, care era capitala domnului, sau la manastirea Dealu de langa Targoviste, ctitorie a lui Radu cel Mare, sau, in sfarsit, la manastirea Bistrita din Valcea, ctitorie a fratilor Craiovesti, unde se mai gaseau calugari sarbi si unde s-a aflat un exemplar din aceasta carte.
Cert ramane faptul ca Radu cel Mare a organizat o tipografie slujita de tipograful ieromonah Macarie, care invatase mestesugul la Venetia, ca apoi sa scoata sase carti slavone in 3 ani la Cetenie, Muntenegru. La Targoviste: 1508. Astfel odata cu apariţia tiparului cărţile s-au extins şi au înlesnit trecerea la limba română in biserici.
* Cuprinde trei frontispicii cu ornamente împletite, unul reprodus de trei ori, altul de două ori şi al treilea cu stema Ţării Româneşti.
* În 1980, Doina Braicu şi Victor Bunea scriau în Cartea Veche Românească din secolele XVI-XVII în colecţiile Arhiepiscopiei Sibiului faptul că pe teritoriul românesc s-au păstrat doar cinci exemplare din acest liturghier.
1. PREZENTAREA IN MOD DISTINCT A SFINTEI SCRIPTURI SI A SFINTEI LITURGHII IN VIATA BISERICII;
a)
Sfanta Scriptura este, in teologia ortodoxa, primul izvor al descoperirii dumnezeiesti, al aratarii lui Dumnezeu "cu toata puterea Sa de ajutor si de dragoste". Ea a ramas o marturie permanenta despre indemnul la continua apropiere intre semeni, dat de Mantuitorul ucenicilor Sai. Venirea Lui in lume inseamna posibilitatea progresului moral, prin renuntarea la patimile egoiste, fiindca prin El am fost pusi in legatura cu viata lui tainica de jertfa. Viata Lui este tainica atat sub aspectul bogatiei ei, ce provine din indumnezeirea naturii umane asumate de ea, cat si sub cel al aducerii dragostei jertfelnice intre oameni.Sfintele Evanghelii proclama si accentueaza caracterul tainic al vietii de jertfa a Mantuitorului, ca izvor al vietii noastre de jertfa. Crestinii au toti tezaurul comun al cuvantului lui Dumnezeu, pastrat in Scriptura. Din el ne tragem invataturile mantuitoare si la El apelam pentru orientarea pe o cale crestina in lume. Iar prin Biserica, patrundem in intelesurile mereu noi si esentiale ale rostirilor scripturistice, tocmai pentru ca Biserica traieste viata intemeietorului Sau, talmacita in Sfanta Scriptura. Biserica este "invatatoare si folositoare" pentru ca ne leaga de viata lui Hristos cel infatisat prin cuvantul Scripturii. Mantuitorul insusi a intemeiat Biserica pentru ca membrii ei sa ajunga urmatori ai Cuvantului, madulare ale trupului Sau tainic. Aici sta intelesul cuvintelor "nu va trece neamul acesta pana ce nu veti vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru slava".
I. Sfanta Scriptura da marturie despre Biserica existenta inainte de ea
Inceputul Bisericii este legat de momentele iconomiei divine si de promisiunile care insoteau orice act al descoperirii dumnezeiesti. Dupa inaltarea Domnului, apostolii asteptau increzatori implinirea fagaduintei lui Dumnezeu, transmisa lumii prin Iisus Hristos (Fapte I, 4). Fagaduinta a fost ca, prin Duhul, ei il vor avea pe Hristos viu pana la sfarsitul veacurilor. Ea a avut efectul nu numai de a produce, in martorii vietii pamintesti si ai invierii Mintuitorului, o stare de asteptare a vietii vesnice, pe care o vor introduce si in Biserica, si o asteptare a intelegerii "tainei celei din veac"; "Dupa evenimentul invierii, inaltarii, pogoririi Sfintului Duh si dupa efectul urias al predicii despre Iisus si al lucrarii Sfintului Duh, aratat in intemeierea comunitatilor, Apostolii au vazut momentele vietii Lui intr-o alta lumina." 1 (Cf. Ioan XII, 16)
Pogorirea Sfintului Duh in chipul limbilor de foc (Fapte II, 3) a fost si inceputul Bisericii ca unitate a celor ce credeau si propovaduiau, luminati de indrazneala cunoasterii adevarului. Cuvintele "indrazniti, Eu am biruit lumea". (Ioan XVI, 33) arata efectele rascumparatoare ale operei lui Hristos, dar si misiunea pentru care sunt chemati Apostolii sa-si depuna tot zelul lor. Acest zel este incalzit de darul Sfantului Duh. Biserica se intemeiaza si se extinde prin coborarea Sfantului Duh. Ea se naste ca marturisitoare a faptelor, a vietii, invierii si inaltarii Mantuitorului si ca participanta la ele. Marturisind sacramental si doctrinal pe Capul ei, Biserica este incheierea Revelatiei neo-testamentare si devine posesoare a descoperirii dumnezeiesti. Acesta este efectul esential al coborarii Sfantului Duh. Acum apostolii inteleg pe deplin predica lui Iisus si sensurile adanci ale iconomiei. Prin Biserica, Hristos ridica lumea decazuta prin vina lui Adam. Intemeierea Bisericii inseamna valorificarea revelatiei dumnezeiesti ca forta de inaltare a credinciosilor spre Dumnezeu. Biserica insasi urmareste ridicarea membrilor ei pe culmile indumnezeirii, caci ea devine propovaduitoare a descoperirii divine. Cei ce primesc pe Hristos devin prin Biserica "lumina lumii, sarea pamantului" (Matei V, 13-14). Patrunsi de Sfantul Duh, Apostolii fac sa creasca zilnic Biserica prin predicarea lui Iisus cel inviat. Constituirea Bisericii ca scop al revelatiei dumnezeiesti aduce o lumina deosebita si asupra revelatiei care pune in evidenta puterea ei de reliefare a dispozitiei credinciosului de maxima apropiere de Dumnezeu. Samanta aruncata de Apostoli a dat nastere Bisericii pentru ca a gasit pamant roditor. Acest pamant a fost fertilizat de asteptarea intretinuta atat de fagaduinta desavarsirii viitoare, dar si de continutul cuprins in revelatie. O imagine mai completa a fagaduintei, o dobandeste revelatia lui Dumnezeu, prin constituirea poporului israel in Biserica a vechiului Testament. Aceasta Biserica a fost pregatitoare a Bisericii Noului Testament prin caracterul ei mesianic. Ea reprezinta o etapa a realizarii descoperirii dumnezeiesti, caci nu se bucura de caracterul teandric al Bisericii. Caci "legea prin Moise s-a dat, dar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan I, 17). De aceea, din Vechiul Testament, lipseste ideea de biserica in intelesul crestin, de organ al harului. Dar ideea de neam ales anticipeaza Biserica in care se implineste revelatia lui Dumnezeu. Momentele realizarii revelatiei divine din Vechiul Testament au premers fixarii lor in scris, fiindca Dumnezeu a facut prin ele repetate alegeri dintre oameni pe care ii trimitea in numele lui pentru a pregati in acest chip masa din care sa se aleaga primitorii revelatiilor ulterioare 2 .Este explicabil de ce Revelatia vechitestamentara este astfel strans unita cu istoria unui popor a carui istorie prefigura implinirile viitoare din Biserica. Noul Testament reia ideea de neam (I Petru II, 9), considerand Biserica mijlocul mantuirii si evidentiind universalitatea ei. Biserica crestina continua Biserica Vechiului Testament fiindca asteptarea din Vechiul Testament ramane si in Biserica crestina. Ceea ce face deosebirea intre poporul israel si Biserica este caracterul sacramental-tainic al Bisericii, dar mai ales functia marturisitoare a ei, in fata tuturor. S-ar parea ca predica profetilor largeste comunitatea poporului ales. Cateva consideratii asupra misiunilor profetice aduc lumina in aceasta privinta. Profetia este o harisma a Duhului, acordata unor persoane la momente cruciale din istoria poporului evreu, fara a adauga prin aceasta elemente esential-noi in Revelatia si alegerea lui Dumnezeu. Profetii tin sa precizeze aceasta cand spun ca Dumnezeu a vazut necazurile sau faradelegile lor (Exod III,7; Estera VIII, 6; Isaia LVII, 18; Avacum I, 13) si nu-i paraseste , trimitandu-i pe profeti, pentru a-i redresa . Profetii predica, in primul rand, impotriva abaterilor fiilor lui Israel de la calea Domnului. Ei prevad si pedepsele pentru neascultare, dar totodata, arata ca Dumnezeu este credincios fagaduintelor Sale mesianice. Dar ei nu extind propovaduirea la alte popoare. Predica lor nu largeste comunitatea lui Israel si n-o ridica din starea de asteptare, ci doar o readuce la conformarea cu prescriptiile anterioare ale Legii. Tendintele de raspandire a religiei mozaice nu se vor ivi decat in epoca sincretismului religios. Religia Vechiului Testament este marcata mai mult de elementul etnico-teocratic. Ea nu predica legea si proorocii la "popoarele ce erau intru intuneric" (Isaia IX, 2). De abia la plinirea vremii" (Galateni IV, 4) s-a vazut ca Dumnezeu "putea sa ridice fii ai lui Avraam si din pietre" (Matei III, 9), adica din neamurile care nu vedeau si nu marturiseau fagaduinta. De aici se explica neintelegerea iudeilor pentru extinderea universala a revelatiei neotestamentare in Biserica asa cum cere Iisus Hristos 3 , pentru largirea perspectivei Imparatiei cerurilor, in vadit contrast cu intelegerea rigida a Imparatiei. Intemeierea bisericii inseamna intruchiparea ideii de Imparatie a lui Dumnezeu. Incepe aratarea slavei divine, prin lucrarea deosebita a Duhului si prin unirea cu El, a celor ce dobandesc indrazneala din priceperea rostului si naturii operei Mantuitorului.
Vazand pe Invatatorul prins, panica si frica ii cuprind pe Apostoli, fiindca nu s-au legat de El prin intelegerea deplina a iconomiei divine. Poate cuvantul Apostolului Petru, "nu-L cunosc pe omul acesta" (Matei XXVI, 12) reprezinta mai mult decat o timorare in fata precipitarii evenimentelor care duc la rastignirea Domnului.
Invierea si Inaltarea, insa, au avut darul de a edifica pe apostoli: prin viata Lui, s-a pus inceputul mantuirii. De aceea primul efect al pogorarii Sfantului Duh a fost ca "parti si mezi si cei ce locuiau in Mesopotamia...si romani in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi" (Fapte II, 9-11) au inteles si au primit cuvantul propovaduirii apostolice. Prin Duhul Sfant Apostolii lucreaza spre inmultirea credintei in invierea neamului omenesc. Prima etapa a insusirii credintei este auzirea (Rom. X, 17), caci prin auzire sufletul devine receptiv la cuprinsul Evangheliei. Biserica inseamna insusirea comuna a credintei, patrunderea tainica a revelatiei in suflete. Ea este martora permanenta (si prin aceasta mereu apostolica) a operei Mantuitorului. Ea este incredintata de valorificarea Revelatiei cuprinsa in Sfanta Scriptura. "Inmultindu-se cu ajutorul Duhului Sfant" (Fapte IX, 31), Biserica se afirma ca unitate in duh, viata si credinta, fiindca pretutindeni ea trebuie sa pastreze in sine pe acelasi Hristos si sa traiasca din aceeasi revarsare de har din El.
Dupa inaltarea Domnului, se punea problema predicarii cuvantului la cei ce nu l-au auzit, precum si a mentinerii viitoarelor comunitati in unitatea de doctrina si de viata. Predicarea cuvantului de misionari singuratici impunea un plus de autoritate a predicatorului, printr-o precizare scrisa si rezumativa a Revelatiei.
Asa s-au nascut Sfintele Evanghelii. Cat priveste epistolele, este evidenta destinatia lor bisericeasca. Problemele rezolvate in ele sunt ridicate de o intensa viata bisericeasca. Elementele urmatoare ne indreptatesc sa acceptam ca epistolele apostolilor accentueaza ideea de Biserica ca realitate spre care se orienteaza toata activitatea Apostolilor.
Apostolii au cautat ca noua comunitate sa nu se resimta de starile vremii 4.
Incepand cu Faptele Apostolilor, Noul Testament ne vorbeste despre biserici constituite, evidentiind si duhul de rugaciune fratesc ce le strabatea. Scriptura Noului Testament s-a dat dupa constituirea comunitatilor si pentru comunitati. Cand s-a constituit prima comunitate bisericeasca (la Cincizecime), nu aparuse inca vreo carte nou-testamentara.
In scrierile lor, Apostolii tin la unitatea Bisericii (Rom. X, 12; I Cor. I, 10-17; Filip. III, 2-3; Colos. II, 1-8; II Tes. II, 1-12; I Tim. I, 3-7; IV, 1-3; II Tim. I, 13-15; II, 16-18; Tit. III, 9-11; II Petru ii, 1-3; I Ioan II, 18-24; II Ioan I, 9-10), amenintata de schisme si erezii. Constituindu-se prin predica orala 5 , comunitatile isi insusesc pe aceasta cale credinta in Hristos si impartasirea de El. Se vadeste astfel caracterul ocazional si partial al scrierilor nou-testamentare 6 . Partile doctrinale ale epistolelor reiau unele probleme implicate in credinta Bisericii, dar insuficient de lamurite.
In sfarsit, chiar ideea de Biserica comporta in epistole precizari. Biserica era un fapt, o comunitate de credinciosi 7 , staruind in rugaciuni, in frangerea painii, in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, in fapte de caritate. Fara indoiala, credinciosii aveau imaginea bisericii detinatoare a harului impartasit lor prin Euharistie si credeau ca formeaza toti un trup in Hristos. Cuvintele Sfantului Apostol Pavel, "au nu stiti ca trupurile voastre sunt madularele lui Hristos?" (I Cor. VI, 15; Efes. V, 23) confirma aceasta convingere a Bisericii primare.
Sfanta Scriptura lamureste taina Bisericii in epistola Sf. Pavel catre Efeseni, cap. IV. Numind-o trupul lui Hristos 8 , Apostolul o arata drept sursa teandrica a binefacerilor lui Hristos (IV, 10-11). Ea este trupul, iar noi madularele lui Hristos, care traim viata Lui intr-un mod specific (IV, 16).
Scrierea Noului Testament trebuie conceputa ca un proces determinat de necesitatea marturisirii de credinta a Bisericii 9 si de mentinerea unitatii diferitelor comunitati crestine, cu Biserica de la Cincizecime. Apelurile Apostolilor la unitate, retinute in scrisul lor, reflecta constiinta adunarii tuturor in aceeasi viata a Bisericii, in aceeasi credinta si propovaduire, toate comunitatile avand aceeasi credinta 10 .
Inca inainte de aparitia primelor scrieri ale Apostolilor, Biserica exista, intemeiata de Apostoli, iar desele referiri ale Scripturii la un cult al Bisericii, la organizare, la invatatura si mai ales la credinta ca Biserica este trupul lui Hristos, ne intaresc convingerea ca Scriptura Noului Testament a aparut pentru Biserica.
II. Nevoia Bisericii de Scriptura
Incheindu-se procesul de fixare in scris a Scripturii, aceasta devine un bun al Bisericii, menit sa intretina constiinta Revelatiei in Biserica. Prin nimic n-ar putea sa-si exercite Biserica functiunile sale invatatoare, sfintitoare si conducatoare, decat prin mentinerea permanentei legaturi cu Hristos care singur sfinteste, invata si conduce prin tainele Bisericii. Revelatia va ramane in Biserica, cu atat mai mult cu cat Biserica este incheierea Revelatiei. Crestinul traieste in Biserica gama raporturilor posibile intre el si Dumnezeu, a simtamintelor religioase produse de situatiile principale ale vietii 11 .
A. Scriptura in cultul si viata Bisericii. - Credinciosul ramane in cadrul Bisericii, numai cand ea ii pune la indemana un "mediu" de realizare, "accesibil naturii omenesti si, in acelasi timp, compatibil cu spiritualitatea divina" 12 . Cultul bisericii este mediul cel mai potrivit, fiindca, prin el, Biserica lucreaza mantuirea credinciosilor, identificand lucrarea sa cu expresia revelatiei divine din Sfanta Scriptura, continuand prin taine, faptele mantuitoare din perioada vietii lui Hristos 13 . Biserica traieste in cultul sau Revelatia divina in doua moduri: prin introducerea Scripturii in cult si prin simbolismul liturgic. Primul mod accentueaza diferitele momente ale descoperirii dumnezeiesti, al doilea exprima orientarea intregii Revelatii in timp. Astfel, tot ceea ce este omenesc participa la divin, dar intr-o varietate de manifestare si de noi determinari ale momentelor scripturistice, intelese in lumina Duhului din Biserica. Valoarea scripturistica a cultului se descopera pe masura inaintarii omului credincios in Revelatia care prezinta pe Dumnezeu transcendent-imanent, chiar in persoana Domnului Iisus Hristos. Sfanta Scriptura este cultica prin originea, destinatia si cuprinsul ei. Caracterul ei cultic se reflecta in definirea cultului ca un dialog intre credinciosi si Dumnezeu, in care partea omeneasca si divina se sustin in comuniune. Rugaciunea credinciosului este legata de har, deoarece harul insusi este raspunsul divin la solicitarile credinciosilor. Rugaciunea apare ca principalul element constitutiv al cultului. Insa, intemeiata scripturistic, ea dobandeste o mai mare eficienta. Rugaciunea scripturistica este staruitoare si verificata cu adevarul Revelatiei.
Destinatia Sfintei Scripturi spre folosul credinciosilor indreptateste folosirea ei in cult, in scop didactic-sacramental. Cultul Bisericii ne pune in legatura cu invatatura si viata Mantuitorului si formeaza un adevarat izvor al darurilor ce curg din memorabilele pilde scripturistice. Functia educativa si invatatoare, Biserica o indeplineste intr-un mod superior prin cultul sau. Cultul isi are o origine in buna parte biblica, deoarece el urmareste reluarea momentelor Revelatiei si actualizarea lor intr-o forma umana edificatoare. Momentele cultului corespund unor necesitati mai adanci ale sufletului crestin. Aducerea la intelegerea credinciosilor a adevarurilor revelate nu ramane prin aceasta o actiune de natura pur intelectuala, ci cauta sa dezvaluie semnificatiile lor afectiv-voluntare, dupa caracterul imboldului divin, cuprins in Revelatie. Astfel intruparea si toate evenimentele vietii lui Hristos ar aparea fara inteles, sau chiar in intrupare, jertfa Lui s-ar exclude de la inceput. Dumnezeu a dat pe Fiul Sau sa moara pentru pacatele oamenilor. Coplesiti de iubirea lui Hristos, noi Il urmam, retraind starea lui de suferinta, moarte si inviere. Aceasta inseamna sa conformam in cult viata noastra dupa viata lui Iisus. Asa ajungem sa exprimam constiinta crestina a comunitatii si a Bisericii 14 , sa auzim cuvantul Domnului, sa retraim istoria Lui 15 , sa ne aflam aproape total in tainele Revelatiei 16 . De fapt, in Biserica Ortodoxa primul contact cu Biblia, credinciosul nu-l ia prin lectura ei, ci prin doxologia cultului, dupa cum observa un autor protestant: "primul contact al unui credincios al Bisericii Ortodoxe cu Biblia se face prin mijlocirea Liturghiei" 17 . Credinciosul ortodox traieste tainele iconomiei divine prin participarea activa la cultul divin in care se citesc pericope din Vechiul si Noul Testament. Prin folosirea Sfintei Scripturi in cult, i se da acesteia cinstea cuvenita, de prim izvor al credintei si al cultului 18 .
Despartindu-se de sinagoga, Biserica si-a format cultul propriu fara sa renunte la principiul scripturistic al cultului. Instituirea cultului pe baze scripturistice a impus valorificarea frumoaselor modele de rugaciune din Sfanta Scriptura. Psalmii lui David, care formeaza partea principala a rugaciunii scripturistice 19 , introduc spiritul Revelatiei dumnezeiesti in cultul public si privat, corespunzator cu diferitele momente ale cultului divin 20 . Prin ei, se exprima toate momentele esentiale ale simtamantului religios 21 si cautarile omului pentru satisfacerea celor mai adanci nazuinte ale spiritului sau 22 . Caci speranta cu care se leaga crestinul de toate actele lui Dumnezeu in raport cu semenii sai 23 se intregeste in psalmi prin viziunea despre Dumnezeu ca Tata si Stapan. In psalmi, gasim atmosfera de rugaciune crestina, in care "grija cea lumeasca" este depasita de semnificatiile teandrice ale rugaciunii care uneste pe om cu Hristos.
Preluarea Vechiului Testament in cultul crestin 24 raspundea nevoii cultice a Bisericii, la inceputul ei de organizare. Lecturile si cantarile scripturistice reamintesc, reactualizeaza si lamuresc momentele iconomiei dumnezeiesti. Unele din cartile Sfintei Scripturi se citesc in cult permanent inca din perioada de inceput a Bisericii, adaptate lucrarii liturgice pastorale. Sfanta Scriptura n-a fost niciodata un text oarecare, ci un cuvant citit (Colos.IV, 16) si predicat in Biserica, deci interpretat 25 . Integrata in constitutia Bisericii 26 , ea explica Biserica si fixeaza calea si scopul spre care va merge.
Simbolismul liturgic prezinta o semnificatie deosebita pentru Biserica, intrucat Biserica se considera pe sine trup tainic al lui Hristos. Prin cultul sau, Biserica traieste "taina mantuirii noastre" 27 de la creatie pana la intemeierea ei, ca organ teandric al mantuirii. Cultul repeta, prin realismul sau simbolic, Revelatia lui Dumnezeu in Iisus Hristos. Liturghia Bisericii nu numai ca ne uneste cu Hristos, si in El, ci aminteste neincetat si actualizeaza venirea si jertfa fiului lui Dumnezeu 28 . Dar, pe cand Revelatia in Hristos este unica, actualizarea ei in cult are un caracter ciclic. Aceasta din necesitatea ca timpul liturgic al Bisericii sa se umple de multimea harurilor Revelatiei. Hristos domina intreaga istorie spirituala a lumii 29 tocmai datorita semnificatiilor pe care revelatia le aduce si le descopera. "Sa se bucure faptura, cerurile sa se veseleasca", "marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi", "pamantul pestera celui neapropiat aduce", "ziua invierii sa ne luminam popoare", se aude cand amintirea faptelor mantuitoare se uneste cu bucuria fireasca a celor ajunsi la intelegerea tainelor credintei. Actualizand si sensibilizand actul suprem din sacerdotiul Mantuitorului 30 , liturghia prelungeste in invizibil intelesurile simbolice 31 ale lumii pe care Dumnezeu o umple de puteri innoitoare. Repetarea liturgica a Revelatiei are scopul de a ne uni total cu Hristos si cu intregul lant al momentelor operei Fiului lui Dumnezeu si nu este deci o simpla repetare ciclica exterioara. Noi suntem uniti permanent cu Hristos, in toate starile vietii Lui pamantesti si traim continuu in ambianta eshatologica a lui Hristos cel inviat. Aceasta ne da constiinta unei stari de inviere si inaltare pana la "statura plinatatii lui Hristos" (Efes.IV, 13). Cu fiecare retraire a planului revelatiei, castigam in intelegerea scripturii si ne fixam pe linia induhovnicirii. In Biserica intelegem Scriptura ca o dovada a interesului divin pentru om 32 si a coborarii lui Dumnezeu la noi, prin intrupare. Folosita in cult, ea devine un factor de viata in Biserica 33 si aseaza cultul pe baza teandrica a Bisericii. De asemenea sustine misiunea propovaduitoare a Bisericii necesara permanentei sale identitati.
B. Scriptura, temei al invataturii ortodoxe. - In definirea Bisericii ca trup tainic al Domnului, notiunea de adevar dobandeste semnificatiile revelationale ale Noului Testament. Intr-adevar, propovaduirea lui Hristos se contureaza ca o invatatura spre viata lumii, de vreme ce Domnul se numeste pe Sine "calea, adevarul si viata" (Ioan XIV, 6). Prin adevarul vietii Lui, noi ajungem la intelegerea lui Dumnezeu ca suprema persoana. Toate se umplu de lumina, privind la aratarea "tainei celei din veac", fiindca Dumnezeu ne invredniceste de viata vesnica, prin reala Sa pasire intre oameni. Vointa lui Dumnezeu de a mantui lumea si toate actele prin care se implineste ea corespund unui plan divin de apropiere a creaturii, de redescoperire a chipului si de realizare a asemanarii ei cu Dumnezeu.
Cunoasterea lui Dumnezeu e unul din scopurile Scripturii, daca ne gandim ca mantuirea adusa de Dumnezeu este participarea la El. Persoana Cuvantului ne aduce dragostea lui Dumnezeu care-L marturiseste credinciosilor, care-L proslavesc. Predicarea revelatiei inseamna, in primul rand, invatarea credinciosilor despre viata pe care ne-o da Dumnezeu iar fundamentarea ei ontologic-divina se intregeste cu o viziune despre Dumnezeu si lume. Prin oferirea unor cunostinte despre Dumnezeu, Revelatia dumnezeiasca se completeaza cu ratiunile vesnice ale lui Dumnezeu de a crea lumea si de a o tine in planul sau, manifestandu-si structura sa de relatie suprema. Prin iubirea Sa cea mare, Dumnezeu intra in dialog inaltator cu iubirea credinciosului. Dar aceasta in acord cu "caracterul sau personal-treimic" si prin persoana Cuvantului purtatoare a ratiunilor divine din lumea creata. Cuvantul a descoperit dispozitia lui Dumnezeu spre comuniunea cu omul credincios, "s-a facut trup si s-a salasluit intre noi" (Ioan I, 4). Cuvantul apropie catre omul credincios, in modul cel mai potrivit, structura de comuniune personala a lui Dumnezeu prin calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura il marturiseste ca Fiu al lui Dumnezeu, legand sperantele mantuitoare de indoita sa filiatie: divina si umana. Proorocul Isaia in capitolul IX prevesteste bucuria adusa de Parintele veacurilor si de Domnul pacii prin intruparea Sa pentru oameni, ca un cuvant al Domnului catre Israel (IX, 7). Pacea Lui fara hotar (IX, 6) covarseste toate, fiindca este deplina stabilire intre credinciosi ai comuniunii lui Dumnezeu, prin care acestia se ridica la cunoasterea de Dumnezeu. Dogmatizarea face din invataturile Scripturii un factor de viata deplin inteles si determina o sinteza iconomica a multimii datelor Revelatiei. Intregeste, totodata, viziunile scripturistice prin marturia Duhului de viata si Biserica. Intregirea diferitelor date ale Revelatiei in procesul dogmatizarii exprima iconomia divina in baza structurii si a atributelor eterne ale lui Dumnezeu.
Proclamand dogme, Biserica se va baza pe Scriptura care contine esentialul descoperirii dumnezeiesti. Unele din invataturile de credinta sunt expuse cu toata claritatea in insasi Sfanta Scriptura (ex. invatatura despre creatie). Dar dezvoltarea Scripturii in formule clare dogmatice pentru conservarea adevarului 34 o aseaza in dreptul de izvor sigur, permanent si inspirat al Revelatiei. Adancimea marturiei sale ii confera plinatatea adevarului 35 , conform naturii si vointei divine. Invatatura Bisericii se intemeiaza pe Evanghelie 36 , ca exprimare a marturisirii de credinta a Bisericii apostolice 37 din nevoia ca adevarul ei sa aiba autoritatea originii divine. Dogmatizarea si fixarea invataturii pe baze scripturistice introduc Scriptura si mai mult in viata Bisericii si asigura baza bisericeasca a exegezei biblice. Scriptura detine un primat asupra Traditiei, prin caracterul sau normativ initial: "Sfanta Scriptura a avut totdeauna un loc special in Biserica Ortodoxa si a constituit totdeauna temelia prima si principala a credintei" 38 .
III. Scriptura are nevoie de Biserica.
A. In Biserica s-a alcatuit Scriptura. Indicatiile epistolelor apostolice despre Biserici constituite, carora li se adresau, pun problema raportului de origine intre Biserica si Scriptura.
Comunitatile crestine, constituite la aparitia epistolelor se imbogatesc din lumina precizarii scrise a continutului revelat, de catre martorii si urmatorii Cuvantului. Scriptura s-a alcatuit in sanul Bisericii si e marturie a Bisericii, dovada a experientei si credintei ei 39 . Scriptura s-a alcatuit dintr-o necesitate bisericeasca, din grija Bisericii ca descoperirea dumnezeiasca sa rodeasca in nasterea de noi comunitati in acelasi duh de viata si cu acelasi fond al Revelatiei. Asadar scrierile nou-testamentare pot fi considerate daruri ale unei comunitati bisericesti pentru alta comunitate, miscandu-se in aria de crestere a Bisericii. Constiinta originii apostolice a comunitatilor evidenta in scrierile nou-testamentare, permite fixarea scrierii Noului Testament in aria propovaduirii apostolice ce a dat nastere Bisericii. Calitatea apostolica este considerata in multe cazuri norma autoritatii Bisericii. Apostolul Pavel tine mult la unitatea tuturor in Hristos. Apostolicitatea are menirea de a sustine fiinta unitara a Bisericii pe temelia unitatii apostolice. Apostolii scriu ca intemeitori de comunitati, dar modul lor de atestare lasa sa se intrevada spiritul sobornicesc, intarit de vestirea credintei in toata lumea (Rom. I, 8).
Procesul de formare a Scripturii tine de natura divina si de caracterul apostolic al Bisericii 40 si urmareste intarirea acestui caracter prin mesajul apostolilor in Biserica spre preintampinarea dezordinelor si pacatelor ivite in lipsa lor 41 . Felul de adresare duce la intelegerea hotararii Apostolilor de a lasa inscrise dovezile apostolice ale Bisericii. Apostolul lui Hristos scrie Bisericii pentru a lamuri problemele ridicate de unele framantari ale ei. Cel "chemat de Domnul, randuit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu" (Rom. I, 1-2; Efes. I, 2; Colos. I, 1), "prin voia lui Dumnezeu"(I Cor. I, 1; II Cor. I, 1) "prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal"(Galat. I, 2), cel care "mustra, cearta, indeamna"(II Tim. II, 23) nu este mai mult decat un Apostol (folosirea nearticulata a cuvantului Apostol are aceeasi insemnatate) care vesteste "ce era dintru inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait" (I Ioan I, 1) in concordanta deplina cu marturia comuna, prelungita in impartasirea tuturor de viata de veci cu Tatal si cu Fiul Sau, Iisus Hristos (I Ioan I, 2-3). Punerea in scris a celor referitoare la Iisus si marturiile Apostolilor se face in viata de comuniune a Bisericii. Alcatuirea canonului nou-testamentar se prezinta drept o dovada despre natura comunitar-harica initiala a Bisericii. E o grija a Bisericii "ca sa fie asigurate generatiilor viitoare, nu numai formele scurte ale marturisirii de credinta (memorabile datorita expunerii lor scurte si rezumative si datorita ravnei credinciosilor-n.n.), cat si cele dezvoltate, care nu puteau fi tinute minte si predate cu fidelitate oral, de la om la om si de la generatie la generatie 42 . Aparuta la oarecare timp dupa intemeierea Bisericii 43 , Sfanta Scriptura se determina prin invatatura, predica si viata traite deplin in Biserica. Cuprinsul Scripturii creste din trasaturile doctrinale si de viata definitivate ale Bisericii. Baza bisericeasca a scrierilor neo-testamentare se vadeste in caracterul lor ocazional 44 si in comunicarile lor reciproce intre comunitati 45 . Fixarea in scris a Noului Testament vizeaza efectele lucrarii Apostolilor, credinta in Hristos si in iconomia divina ca o orientare ziditoare pe calea imbogatirii spirituale a aptitudinilor receptive si deci de valorificare a Revelatiei. Alcatuirea Sfintei Scripturi tine de natura teandrica a Bisericii 46 , iar inspiratia autorului trebuie legata de procesul de desfasurare a Bisericii. Sfantul Apostol Pavel staruie ca prin toate "sa se zideasca si sa se intareasca Biserica" (I Cor. XIV, 5) pe aceeasi temelie pusa de Hristos prin rastignire (I Cor. I, 23), Inviere si Inaltare. Fagaduita sub numele de Imparatia lui Dumnezeu, Biserica cuprinde in sine pe cei in care amintirea si trairea faptelor mantuitoare au creat fapturi noi (Galat. VI, 15). Argumentarea Apostolilor prin exemplificari dovedeste inca o data zelul lor pentru edificarea Bisericii si incadreaza Scriptura in opera misionara a celor ce au inteles la Cincizecime taina vietii divinului Intemeietor al Bisericii.
B. Biserica a dat marturie despre Scriptura. - Alcatuirea Sfintei Scripturi in Biserica, duce in mod firesc la intrebarea rolului si recunoasterii ei in Biserica. Apostolii au scris spre zidirea Bisericii dand o orientare misionara scrierilor lor (Evangheliile) dar tinand seama si de cresterea fiintei Bisericii. Tainele, disciplina de cult , organizarea Bisericii formeaza imaginea unitatii teandrice a ei. In Scriptura Biserica recunoaste principiile identitatii sale si anume: unitatea, sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea, asa cum va stabili mai tarziu sinodul al II-lea ecumenic. Aceasta inseamna recunoasterea unui cadru teandric si identificarea principiilor Bisericii in orice act al sau. Solutiile scripturistice la problemele Bisericii sunt doar aspecte si norme ale dezvoltarii Bisericii, dar in intregul lor reunesc principiile teandrice ale Bisericii. Recunoasterea si marturia Bisericii referitoare la Scriptura intra in constitutia ei. Prin Scriptura ajungem la Biserica si prin Biserica la Scriptura deoarece numai Biserica a identificat Scriptura 47 care s-a nascut din unitatea credintei ei 48 . Marturia Bisericii despre Scriptura este diferita dupa aspectele conformarii sale cu Scriptura. Marturia prima si hotaratoare in viata Bisericii este recunoasterea inspiratiei biblice si fixarea canonului neo-testamentar. De aici rezulta pozitia de autoritate a Scripturii in Biserica. Biserica a recunoscut cartile neo-testamentare si a fixat canonul scripturistic dupa criteriul inspiratiei. Esenta criteriului l-a constituit adecvatia cuprinsului scrierii cu continutul unitar-comunitar al vietii si doctrinei comunitatilor crestine deplin coerente si confirmate de Duhul lui Hristos pastrat de la Apostoli. Criteriul inspiratiei conduce la apostolicitatea comuna Scripturii si Bisericii. Introducand mereu pe credinciosi in opera de mantuire 49 Sfanta Scriptura indeplineste rolul de calauza a credintei in care este asezata prin judecata si interpretarea continutului ei de catre Biserica 50 . De fapt, interpretarea si judecarea continutului Scripturii de catre Biserica incepe chiar cu recunoasterea inspiratiei prin care Biserica dobandeste prerogativa infailibilitatii si mentine autoritatea Scripturii. Recunoasterea inspiratiei ca o convingere intima a Bisericii despre adecvatia dintre cuprinsul Scripturii cu continutul vietii si doctrinei ei, ne apropie de formula lui Vicentiu de Lerin "quod semper quod ubique, quod ab omnibus creditum est", completata cu motivarea normativa a canonicitatii Noului Testament. In fond, in ideea de continuitate din formula lui Vicentiu, gasim atitudinea Bisericii de a se referi in toate manifestarile ei la norma ce si-a recunoscut-o 51 . Viata, cultul si invatatura Bisericii sunt roadele cuvantului scripturistic altoit pe asteptarile omenirii dupa mesajul salvator, iar Traditia este miscarea Scripturii in varietatea de posibilitati formale ale implinirii necesitatilor omenesti. Prin introducerea Scripturii in cult, prin predica ei, prin fixarea caracterului normativ pentru credinta al continutului Scripturii, Biserica marturiseste ponderea deosebita a cuvantului scris, destinat pastrarii permanente. Ea manifesta prin aceasta o grija deosebita pentru precizie si consecventa. Prin aceasta cuvantul scris si-a pastrat importanta revelationala si de inspiratie in toate confesiunile. Aceasta fiindca, pe langa o preocupare intensa a autorului uman, de a reda fidel descoperirea pastrata in Biserica, asupra lui se exercita si indemnul si supravegherea Sfantului Duh. Indicatiile eclesiologice ale Scripturii deschid perspectivele unei continui dezvoltari doctrinale si cultice in Biserica sub forma Traditiei. Traditia bisericeasca reprezinta, sub forma unui raspuns uman dezvoltat marturia vesnicei posibilitati a spiritului scripturistic de a mentine pe credincios deschis spre deschiderea divina. In cult, in doctrina, in viata Bisericii, invatatura Scripturii introduce in realismul eficient al evenimentelor revelatiei.
C. Biserica invioreaza Scriptura.- Ramas in Biserica drept norma de credinta si de viata, cuvantul Scripturii castiga din viata Bisericii. Biserica aduce Scriptura la cunostinta credinciosilor, nedespartita de formele vii de transmitere a vietii divine 52 si apropiata de nevoile credinciosilor 53 . Aducerea Scripturii la intelegerea credinciosilor echivaleaza cu o reliefare a momentelor evanghelice ca fapte ale adresarii divine catre om. Prin amintire, "toate cate ne-a facut noua Dumnezeu" apropie pe om de evenimentele biblice, cu speranta Invierii, il arata situat in bunavointa divina, si il indeamna la trairea faptelor lui Iisus dupa modelul Apostolilor 54 . Amintirea actiunii lui Dumnezeu pentru oameni se face in Biserica, tinandu-se seama de incheierea Revelatiei si de faptul ca in Biserica revelatia capata o lumina aparte prin care se valorifica posibilitatea de maxima apropiere de Dumnezeu. Cuvantul Scripturii aduce rod si creste in Biserica 55 , iar constiinta Bisericii se dezvolta ca reflex al experientei teandrice a comunitatii care adanceste tezaurul revelatiei 56 , dupa natura ei sacramentala 57 . Sacramentalitatea conformeaza lucrarea Bisericii la cuprinsul Revelatiei. Amintirea faptelor si vietii Mantuitorului se intregeste in cult prin identificarea in alt plan a efectelor vietii pamantesti a Intemeietorului Bisericii. Trairea intr-o constiinta colectiva a amintirii Patimilor 58 , dar nepatrunsa de harul Sfantului Duh, nu adauga nimic la sensul rastignirii lui Hristos. Abia prin evenimentul invierii si al inaltarii, Apostolii au ajuns sa cunoasca efectul patimilor ca har, ca un har pentru inviere, prezent in Biserica prin Sfantul Duh. Acest har face posibila asemanarea noastra cu Hristos, dupa masura chenozei Lui si a inaltarii Trupului tainic prin identificarea noastra ca madulare tainice ale Trupului lui Hristos. Ridicarea la indumnezeire, posibila prin folosirea mijloacelor oferite de intruparea Cuvantului, se realizeaza prin impartasirea de harurile momentelor mantuitoare care ne transpun in aceleasi stari prin care a trecut firea umana a lui Hristos, care s-a dovedit apta de patima si indumnezeire. Patima mantuitoare ridica pe credincios la starea de daruire jertfelnica prin desfiintarea inchiderii in sine. "Toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam" sunt cuvinte creatoare de o dispozitie capabila sa-si insuseasca starea de jertfa a lui Hristos prin impartasirea de jertfa euharistica. Cultul Bisericii nu reproduce Revelatia in mod simplu imitativ, ci o actualizeaza prin identificarea omului cu evenimentele Revelatiei. Scriptura folosita in cult devine un factor de viata cu Hristos in Biserica, face permanent posibile si vii momentele Revelatiei. Cuvantul ei dobandeste autoritatea marturisirii de credinta comuna prin insusirea posibilitatilor lui de indumnezeire a comunitatii bisericesti. Biserica face vie Scriptura si prin staruirea in infaptuirea prescriptiilor morale ale Noului Testament prin care e imitat Hristos. Virtutile crestine si teologice ale credinciosului ridicat pana la acceptarea lui Dumnezeu cel Atotputernic in sine, au entuziasmat pe Apostoli, au intarit pe marturisitori si mentin pe crestini in comunitate de dragoste si rugaciune. Biserica e ea insasi comunitate de dragoste si simtire a celor care se unesc cu Hristos prin credinta si eforturile de depasire a egoismului. Tainele Bisericii conduc viata credinciosului spre modelul lui Hristos. Ele ajuta efortul spre induhovnicire intarind hotararea de imbunatatire morala in Biserica. Inscrierea credinciosului in descoperirea dumnezeiasca se face printr-o anumita redescoperire si realizare autentica a sa, mai precis a capacitatii sale de inaintare continua spre modelul sau divin. Inaintarea se face in Biserica unde sufletul se innoieste prin puterea daruita de Duhul Sfant. Trecand in Biserica prin toate etapele mantuirii, credinciosul se invredniceste de darul tuturor momentelor operei lui Hristos. Interesul lui Dumnezeu fata de credincios il atrage pe acesta 59 , prin lucrarea puterii Lui revendicative. Hristos insusi este revelatia ca permanenta relatie dinamica intre Dumnezeu si om ca izvor infinit de har. Prin Biserica Hristos se salasluieste in intreaga umanitate primitoare a realitatii Sale intrupate si inviate, iar dispozitiile omenesti de comuniune se convertesc dupa modelul dragostei lui Hristos. Lucrarea lui Hristos, actualizata in Biserica, apare ca un dar ce intareste dorinta de a lucra pentru intalnirea cu Dumnezeu, ce transpune pe cel credincios in toate starile lui Hristos. Pe Hristos Il putem numi "darul invierii noastre". Biserica avand forta ce duce spre Inviere, produce in fiecare membru al sau starea de inviere dand o orientare ascendenta faptelor vietii proprii. Doua sunt metodele imbunatatirii moral-spirituale in Biserica. In primul rand, ridicarea firii omenesti a Mantuitorului pana la Inviere, ofera modelul cel mai potrivit pentru viata crestinului, confruntata cu multe prilejuri de verificare a calitatii de crestin. Situarea pe o pozitie egoista, atitudinea de conformare a faptelor cu propriul interes sau incadrarea in circumstantele contextuale sunt eliminate de la inceput. In al doilea rand, motivarea suprema si unica a faptelor crestine, - iubirea - duce la efortul de intoarcere a tot lucrul spre bine, de convertire a raului in fapte de apropiere si intelegere ("nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele" Romani XII, 21) Biserica face aceasta prin mentinerea Scripturii in amintire, prin oferirea spre meditatie a pildelor scripturistice. Pildele Scripturii strabatute de caldura puterii divine sunt tot atatea invitatii de a intra in dragostea Tatalui prin fapte vrednice de aceasta dragoste.
IV. Biserica, Scriptura si Revelatia.
A. Biserica si Scriptura ca produse si pastratoare ale Revelatiei.- Scopul principal al revelatiei este mantuirea tuturor celor ce cred in Hristos. El se implineste prin primirea de catre credinciosi a cuvantului evanghelic in comunitatea celor ce au recunoscut pe Mantuitorul in persoana lui Iisus Hristos 60 . Predica Evangheliei mantuitoare are ca prim efect constituirea comunitatii crestine 61 , iar Biserica exista mai departe in cadrul de invatatura revelata si de har. Propriu-zis, harul sacramental al lui Hristos este prezent numai in comunitatea de credinta realizata in conditiile Bisericii, care primeste Scriptura pentru mentinerea naturii sale revelationale. Se petrece astfel in Biserica nu numai o aplicare 62 a Revelatiei, ci si o precizare a naturii Bisericii ca permanenta mijlocitoare a harurilor revelatiei. Constiinta de sine a Bisericii, ca intruchipare omeneasca a revelatiei, castiga in intensitate odata cu deschiderea caii spre mantuire. Biserica are constiinta de sine a ei ca depozitara a tezaurului revelat si ca mijlocitoare a harului innoitor. Intemeierea Bisericii dovedeste exceptionalitatea evenimentelor de pana la Cincizecime cu care incepe in istorie epoca de intoarcere la armonia initiala prin Biserica. In Biserica credinciosii merg pe calea efortului inaltator spre Cuvantul Intrupat. Aceasta permite formarea unei teologii ca rezultat al capacitatii de interpretare a Bisericii. Biserica s-a considerat pe sine o unitate de actiune dar numai in cadrul revelat. Revelatia s-a dat spre folosinta tuturor credinciosilor si de aceea apare imperioasa pastrarea nealterata a intregului sau cuprins precum si valorificarea lui in timp prin transmitere. Pentru impacarea acestor cerinte intervine actiunea Bisericii, de precizare a esentei descoperirii dumnezeiesti. Revelatia se actualizeaza haric in Biserica prin invatatura, viata si cult. Detinerea de catre Biserica a harurilor principalelor momente ale Revelatiei o aseaza ca loc de condensare a Revelatiei Vetero- si neo-testamentara si ca loc permanent de lucrare a Sfantului Duh. Biserica ramane credincioasa mesajului divin revelational pe care il considera principalul element constitutiv al sau. Desigur, nu este vorba de un paralelism care ar permite noi determinari in sfera notiunii de Biserica, ci de stabilirea unui raport necesar intre cuprinsul descoperirii dumnezeiesti si structura teandrica a Bisericii. Mai ales raportul din perioada de formare permite identificarea Bisericii veacurilor cu Biserica Apostolilor fiindca mentinerea Bisericii prin acelasi duh si continut constitutiv ofera putinta pastrarii identitatii ei. Aceasta intelegerea a Bisericii prin principalul sau act constitutiv o da Revelatia dumnezeiasca, fiindca Apostolii au intemeiat Biserica prin predica lor despre interventia lui Dumnezeu in lume 63 , prin predicarea descoperirii depline a lui Dumnezeu prin intrupare. Posibilitatea maxima a initiativelor relationale, aratata odata cu intruparea, devine prezenta in Biserica intemeiata prin primirea descoperirii dumnezeiesti. Mai mult, structura sacramentala a Bisericii repeta Revelatia si o oglindeste in actiune, in lucrarea de intemeiere a Bisericii si de mentinere si dezvoltare a raporturilor intime dintre subiectul divin si uman 64 . Ideea de legamant, prezent la toata Scriptura 65 , se exprima in Biserica in lucrarea ei sacramentala, in definirea ei ca organ al mantuirii prin impartasirea de harurile lui Hristos. Biserica este martorul permanent al adevarului si al semnificatiei depline a mesajului revelat, intrucat ea insasi apartine Revelatiei ca Trup al Cuvantului. Ea ne descopera permanent si reda credinciosilor prin actualizarea Revelatiei in viata sa, Cuvantul lui Dumnezeu pastrat in Scriptura. Mantuirea anuntata in Scriptura este actualizata in Biserica prin prezenta continua a lui Hristos ca Rascumparator si Cap al ei 66 . Partea integranta a Revelatiei, Biserica foloseste Scriptura, are Scriptura care cuprinde esenta descoperirii dumnezeiesti, deci si temeiurile revelate ale existentei Bisericii. Evenimentele istorico-religioase retinute de Scriptura sunt izvorul credintei si nadejdii crestine, iar predarea lor de catre Biserica nu este o simpla amintire, ci intra in lucrarea de zidire a Bisericii, cu atat mai mult cu cat ea exista print-o initiativa divina. Destinata pentru luminarea credinciosilor, Scriptura cuprinde descoperirea dumnezeiasca ce-si are izvorul in iubirea treimica. Iar contributia omeneasca din Sfanta Scriptura se arata nu numai in dubla ei origine ci si in prezenta continua a ideii largi de legamant 67 . Legamantul ultim este facut cu Biserica fara de care n-am avea astazi o revelatie autentica sigura si demna de incredere 68 .
B. Rolul Traditiei in Biserica si Scriptura. - Rolul Traditiei incepe dupa moartea Apostolilor, cand Revelatia divina era incheiata si nu se mai putea repeta. Se impunea o precizare a continutului Revelatiei 69 si realizarea acesteia infaptuita prin Traditia Bisericii credincioase cuprinsului revelat. In ce masura se identifica Traditia cu viata Bisericii, ne-o arata cercetarea notiunii de Traditie. Termenul traditie in acceptia cea mai proprie inseamna incredintare 70 , adica transmiterea unui fond cu pastrarea identitatii nealterate. Constiinta deplinei identitati vine din insusirea totala a cuprinsului Revelatiei pentru a-l reda fidel prin marturisirea lui permanenta in fata lumii. Notiunea Traditiei bisericesti trebuie legata de originea Bisericii, deoarece Apostolii au predicat ceea ce si ei au vazut si au auzit (I Ioan I, 1). Ei au transmis iar Bisericile au primit prin harul Sfantului Duh 71 , predica lor despre viata si invatatura si opera Mantuitorului. Aceasta transmitere nu este totusi numai mentinerea esentei descoperirii dumnezeiesti, care se pastreaza in Scriptura ca Revelatia restransa (cristalizata), fiindca Biserica s-a format in cadre concrete, iar nazuintele ei de intindere peste tot pamantul au impus primirea in sine a nenumarate multimi de forme si materii din lumea inconjuratoare 72 . Strabatand un drum maret 73 Biserica primara incepe un proces de invatare a credintei si a mostenirii duhovnicesti a Apostolilor 74 . Odata cu continutul Revelatiei se transmitea prin taine plinatatea vietii harice 75 . La baza Traditiei sta Revelatia 76 dar Traditia nu consta in simplul act de transmitere a cuvintelor si faptelor Domnului, consemnate la un moment dat in scrierile scripturistice 77 , ci exercita o influenta considerabila asupra modului de a intelege Cuvantul divin 78 . Traditia asigura Bisericii posibilitatea adaptarii la concret a continutului descoperirii dumnezeiesti, mentinandu-i totusi integritatea prin realizarea in timp a lecturii Sfintei Scripturi 79 . Traditia arata Scriptura ca o parte restransa a ei si nascandu-se din necesitatea transmiterii autentice a Revelatiei generatiilor urmatoare de crestini. Caracterul permanent si viu al Traditiei asigura identitatea Bisericii si Scripturii si stabileste raportul dintre acestea. Din Traditie stim ca Scriptura s-a nascut in Biserica si pentru Biserica si deci insertiunea exegezei biblice in Traditie este necesara 80 , prin Traditie Biblia intrand in viata concreta a Bisericii 81.
Sfanta Scriptura ca forma principala de pastrare si transmitere a Revelatiei dumnezeiesti nu trebuie despartita de intreaga lucrare mantuitoare a Bisericii. Prin insusirea descoperirii dumnezeiesti dintr-insa, se ajunge la cunoasterea tainei Bisericii. Predica permanenta a Bisericii este predica Scripturii, ea este o continua oferire spre meditare a invataturii dumnezeiesti. Din Sfanta Scriptura activata in Biserica ne imbogatim de darurile Revelatiei fiindca lucrarea Bisericii este necontenita actualizare a descoperirii si forma concreta de raspuns la indemnurile scripturistice. Cunoscand imprejurarile aparitiei Scripturii si nasterii Bisericii, ne convingem ca Biserica si Scriptura sunt necesare una celeilalte in mod complementar. Mijlocul prin care Biserica exprima adresarea divina, cu posibilitatile de zidire a credinciosului, este sfanta traditie ca forma vie a vietii Bisericii sustinute de Sfantul Duh. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie sunt tezaurul integral al descoperirii dumnezeiesti pe care se intemeiaza Biserica. Stabilirea canonului scripturistic este un act al Bisericii pe cand Traditia este insasi viata Bisericii fara nevoia unei sanctionari de autoritate. Traditia arata Biserica in nazuintele imbogatirii si avand Scriptura ca baza, justificare si continut permanent.
b)
Sfânta Liturghie - Taina Tainelor
Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră în Împărătie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărătia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie şi îsi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneste cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârsind comuniunea cu Dumnezeu .
Taina mântuirii şi Tainele Bisericii
Astăzi vorbind despre Taină avem tendinta de a ne gândi numai la cele Sapte Taine sau sacramente ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul). Dar până în secolul al XIII-lea Biserica Ortodoxă nu a fixat precis numărul Tainelor, Părinţii preferând să se refere la Taina mântuirii în sens general şi la aspectele acesteia, la Taina unică a Bisericii în care Dumnezeu Îsi împărtăseste viaţa Sa dumnezeiască omenirii, răscumpărând omul din păcat şi din moarte şi revărsând asupra omului slava nemuririi. Această Taină se concretizează în lucrările specifice ale Bisericii în care Hristos însusi se oferă şi se împărtăseste printr-un ritual de sfinţire săvârsit de slujitorii bisericesti în şi prin puterea Duhului Sfânt.
Sfânta Liturghie este Taina Tainelor
Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi a intrării ei în Împărătia lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărătiei în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul şi viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică şi indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului şi eshatologicului .
Sfânta Liturghie - Taina lui Hristos
Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creatie şi, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie şi dezvăluire crescândă a prezentei lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înăltat dar şi ca Cel va să vină. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizată" .
Sfânta Liturghie - Taina Bisericii
În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioşilor. Nu îl întâlnim ca insi singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El şi între noi printr-un urcusspiritual conţinuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos şi, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primeste darul unitătii "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel şi revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea omului la viaţa vesnică. În acelasi timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală şi în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflati departe cât şi cei adormiti ca mădulare ale aceluiasi Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp şi spatiu.
Fiecare credincios trebuie să înteleagă Sfânta Liturghie
Viata creştină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii care ocupă locul central în Biserică şi în viaţa oricărui creştin care îsi ia în serios demnitatea de mădular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a putea participa deplin la Liturghie şi nu numai a asista este foarte important ca fiecare credincios să înteleagă semnificatia ei. Ca urmare, în cadrul acestei rubrici vă vom oferi o explicare sistematică a acestei slujbe esenţiale a Bisericii care este Sfânta Liturghie.
2. SFANTA SCRIPTURA IN CADRUL SFINTEI LITURGHII CA TEXT SI VENERATIE;
Revelaţia supranaturală, descoperirea lui Dumnezeu către om în scopul mântuirii lui şi ajungerii la asemănarea cu El, s-a încheiat în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, căci în El s-a împlinit planul de mântuire şi de îndumnezeire al creaţiei. Dar revelaţia supranaturală rămâne activă în Biserică căci Hristos, ca Dumnezeu venit în maxima apropiere de noi şi ca om ridicat prin unirea cu Dumnezeu la suprema înălţime, continuă prin Duhul Sfânt lucrarea de extensie a stării realizate în El în membrii Bisericii. „Biserica este revelaţia supranaturală, încheiată în Hristos, în eficienţa sa asupra noastră în cursul vremii prin Duhul Sfânt; este revelaţia supranaturală, ajunsă la deplinătatea ei în Hristos, în acţiunea de extindere şi de rodire deplină în cei ce cred. Biserica e Hristos unit în Duhul Sfânt cu cei ce cred, asupra cărora s-a extins şi prin care se extinde acţiunea Sa de atragere a lor, prin dialogul cu ei, în procesul de asemănare cu El”.
Modurile de păstrare a revelaţiei supranaturale în eficienţă în Biserică sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nu pot fi separate şi, cu atât mai mult, nu pot fi puse în opoziţie, ele fiind aspecte ale aceleiaşi realităţi şi anume a lucrării neîntrerupte a Duhului Sfânt în Biserică. Tradiţia, definită ca fiind „neîntreruperea vieţii dumnezeieşti, permanenta prezenţă a Sfântului Duh”, îmbrăţişează întreaga viaţă a Bisericii astfel încât însăşi Sfânta Scriptură este o expresie a Sfintei Tradiţii în sens larg. Mărturia în acest sens a unui mare părinte duhovnicesc al zilelor noastre, Arhimandritul Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, este elocventă: „Dacă, dintr-un motiv sau altul, Biserica s-ar găsi lipsită de toate cărţile: de Vechiul şi Noul Testament, de operele Sfinţilor Părinţi, de cărţile liturgice, atunci Tradiţia ar reconstitui Scriptura, fireşte nu cuvânt cu cuvânt, ci într-un alt limbaj. Dar în ce priveşte conţinutul ei esenţial, această nouă Scriptură ar continua să fie expresia aceleiaşi „credinţe dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3) şi manifestarea unuia şi aceluiaşi Duh ce lucrează în chip neschimbabil în Biserică”.
Sfânta Scriptură nu poate fi ruptă de Sfânta Tradiţie şi nu poate fi înţeleasă separat de aceasta. Tradiţia, ca lucrare neîntreruptă a Sfântului Duh în Biserică, este permanentizarea transmiterii aceluiaşi Hristos revelat întreg – Întrupat, Răstignit şi Înviat – în Biserică, adică comunicarea permanentă a stării finale dinamice la care a ajuns Dumnezeu prin revelaţie în apropierea Lui de oameni. Ca atare ea este prelungirea acţiunii lui Dumnezeu din Hristos, descrisă esenţial în Scriptură. Numai prin Tradiţie conţinutul Scripturii devine mereu viu, actual, eficient, dinamic în toată integralitatea lui în cursul generaţiilor din istorie. Tradiţia are rolul de a pune şi de a ţine generaţiile succesive de creştini în legătură cu Hristos prin faptul că ea este, în esenţă, atât invocare a Duhului lui Hristos (epicleză în sens larg) cât şi primirea Duhului Sfânt, împlinită în slujbele Bisericii şi mai ales în Sfânta Liturghie. Toate celelalte sfinte lucrări ale Bisericii se încadrează esenţial în aceste două lucrări: chemarea şi coborârea Duhului Sfânt. Iar viaţa morală şi spirituală, cu înfrânările, cu virtuţile, cu pocăinţa ce ţin de ea, normate prin disciplina canonică a Bisericii, alcătuieşte condiţia care îi face apţi pe credincioşi pentru o invocare eficace a Duhului şi pentru o primire sensibilă a Lui, ca şi pentru o rodire a primirii Lui într-o viaţă după chipul vieţii lui Hristos şi pentru înaintarea lor în asemănarea cu Hristos spre comuniunea deplină cu El4.
Sfânta Tradiţie, şi implicit Sfânta Scriptură, se cunoaşte şi se trăieşte în cult căci cultul, viaţa Bisericii la care ia parte fiecare mădular al acesteia, este invocare şi primire a Duhului Sfânt. Aşadar, revelaţia supranaturală se extinde şi rodeşte în credincioşi în cult şi în primul rând la Sfânta Liturghie, centrul cultului ortodox, Taina lui Hristos şi Cincizecimea continuă. „Biserica este o comunitate liturgică, cu o conştiinţă şi articulare treimică în unitatea ei, pe care, de la începuturi până astăzi, o găsim strânsă în jurul mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Aici, în Sfânta Liturghie, se găseşte izvorul vieţii, centrul ei. De aici decurge învăţătura nouă, harul ei sfinţitor şi modul în care ea se conduce. Această nouă familie – Trup al lui Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt – a scris Evanghelia care nu este o expunere sistematică a învăţăturii creştine ci fragmente de bază din viaţa lui Iisus şi din experienţa noii comunităţi în Hristos. Evanghelistul Ioan vorbeşte despre caracterul limitat al Evangheliei: „Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Iar aceste lucruri, pe care lumea întreagă nu le-ar putea cuprinde dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, se găsesc, se cunosc şi se trăiesc în Biserică, în care e viu însuşi Iisus”. Mai precis se cunosc şi se trăiesc în Sfânta Liturghie, Taina Bisericii, sursa principală a cunoaşterii lui Dumnezeu, fiecare fiind chemat să le actualizeze în propria sa viaţă prin asceză.
În Sfânta Liturghie, partea Tradiţiei în care s-au concretizat formele de viaţă ale Trupului tainic al Domnului, experiem taina mântuirii împlinită în Hristos şi lucrată de Duhul Sfânt în Biserică. Această taină este revelată de Sfânta Scriptură, în „umbră” în Vechiul Testament şi direct în Noul Testament. De aceea între Liturghie şi Scriptură este o strânsă legătură. Scriptura, fără explicarea liturgică şi fără aplicarea ei în Liturghie şi în celălalte Taine se usucă şi se desfigurează. Liturghia este cea care, prin lucrarea Duhului Sfânt, dă viaţă Scripturii actualizând-o, proclamând-o, interpretând-o şi făcând-o roditoare în sufletele credincioşilor.
3. SFANTA SCRIPTURA IN COMPUNEREA TEXTELOR LITURGICE;
Proclamarea Sfintei Scripturi prin lecturile biblice şi explicarea lor omiletică a constituit întotdeauna o parte esenţială a Sfintei Liturghii, centrul Liturghiei Cuvântului. Dar prezenţa Sfintei Scripturi în Liturghie nu se rezumă la lecturile biblice. După cum s-a remarcat, elementul biblic este partea cea mai importantă a formei Liturghiei. Ansamblul slujbelor este alcătuit din pasaje ale Scripturii, din parafrazele şi comentariile lor, parcurgând Biblia în totalitatea ei şi interpretând în perspectivă treimică şi hristologică etapele majore ale iconomiei mântuirii. Cuvântul Sfintei Scripturi fiind cuvânt dumnezeiesc consemnat în scris sub inspiraţia Duhului Sfânt, în alcătuirea slujbelor sale Biserica a apelat în primul rând la Biblie: „Limbajul slujbelor este limbajul Bibliei nu numai literal (mai mult de jumătate din toate textele liturgice sunt biblice) ci şi în sensul că întreaga structură a cultului, a ritualului, simbolismul, imaginile, întregul duh al cultului, este intim legat de Scriptură şi adânc înrădăcinat în ea”. Sfânta Liturghie, centrul cultului ortodox, nu face excepţie de la aceasta având un profund caracter biblic atât în ceea ce priveşte textele rugăciunilor şi imnelor liturgice cât şi în ceea ce priveşte actele şi simboalele liturgice.
Mai mult, în Sfânta Liturghie Scriptura, mai precis Sfânta Evanghelie, partea cea mai importantă a Sfintei Scripturi care cuprinde cuvintele Cuvântului Întrupat, are o importanţă deosebită chiar ca şi carte. Evanghelia este expresia sacramentală a prezenţei lui Hristos în adunare, ea Îl întruchipează pe Hristos fiind icoana Lui cuvântătoare. De aceea i ne închinăm, o sărutăm iar preotul îi binecuvintează cu ea pe credincioşi. Evanghelia carte stă în centrul ritualurilor Liturghiei Cuvântului fiind purtată prin mijlocul adunării la Intrarea mică şi aşezată pe Sfânta Masă deasupra antimisului până la citirea ei solemnă când cuvântul capătă viaţă.
Ca urmare, în cadrul Liturghiei credinciosul se întâlneşte cu Scriptura atât prin lecturile biblice şi predică cât şi prin textele rugăciunilor şi imnelor şi prin toate actele şi simboalele liturgice. În Liturghie Duhul Sfânt ne conduce dincolo de litera Scripturii la o cunoaştere profundă a acesteia. Astfel Sfântul Dionisie Areopagitul spune că tradiţia teologică a Scripturilor este îndoită: o parte arătată, cunoscută prin înţelepciune, şi una negrăită, tainică, comunicată simbolic şi manifestată în acte sfinţitoare. Sfânta Liturghie, fiind simbol şi exprimată în simboluri, ne conduce atât la cunoaşterea părţii arătate a Scripturii cât şi a celei simbolice ridicându-ne în Dumnezeu prin iniţieri neînvăţate.
Liturghia, cultul în general a fost, secole de-a rândul, şi este în continuare pentru mulţi credincioşi unica formă de contact cu Scriptura. Sfânta Liturghie fiind Cincizecimea continuă, Duhul Sfânt face ca în ea cuvântul Scripturii să nu fie primit doar ca o informaţie intelectuală ci ca el să devină lucrător în suflet în măsura în care noi înşine ne deschidem lucrării harului. Participând la Sfânta Liturghie credincioşii au acces la textul Scripturii actualizat şi interpretat de Duhul Sfânt. Aşadar, indiferent dacă avem sau nu o altă formă de contact cu Scriptura, numai în cadrul liturgic noi primim cunoaşterea necesară pentru mântuire a cuvântului lui Dumnezeu care a fost însuşit, interpretat şi trăit de Biserică prin lucrarea Sfântului Duh, devenind normativ şi dătător de viaţă.
4. CONEXIUNEA DINTRE SF. SCRIPTURA SI SF. LITURGHIE IN CULTUL BISERICII ORTODOXE
Creştinismul este viaţă
Creştinismul nu este o ideologie, un sistem de idei la care putem sau nu să aderăm, ci viaţă, viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o datorită păcatului originar. Prin întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umană şi ne-a eliberat de sub stăpânirea păcatului şi a mortii dăruindu-ne viaţa vesnică a Împărătiei cerurilor. Fiecare dintre noi am primit acest dar al vieţii vesnice în botezul nostru când "ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morti prin slava Tatălui aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii"(Rom. 6, 4).
Slujbele Bisericii reprezintă împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos
Biserica este Împărătia lui Dumnezeu pe pământ iar slujbele reprezintă intrarea noastră în această Împărătie, trăirea şi împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărătia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17). Cultul Bisericii ne poartă în lumea prezentei directe a lui Dumnezeu făcându-ne părtasi bucuriei învierii. Creştinismul este, pentru aceasta, o religie liturgică, o religie în care pe primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieţii celei noi în comuniune cu Dumnezeu. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare. Înţelegem astfel de ce Biserica noastră se numeşte ortodoxă: este Biserica ce aduce dreaptă slăvire (orthos - doxa) lui Dumnezeu şi, ca urmare, are credinta dreaptă fiind Biserica cea adevărată.
Sfânta Liturghie - unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăsia lui Dumnezeu
Cultul Bisericii exprimă darul cunoştinţei, al vieţii celei noi venind de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Toate slujbele ne reaşează în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi aceasta nu numai că ne acordă, de acum, înţelegerea revelaţiei Adevărului ci, mai mult, ne promite în mod categoric viaţa veşnică prin primirea Adevărului. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul Adevărului, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat descoperindu-se pe Sine ca fiind însuşi Adevărul (Ioan 14, 6). Şi Duhul Sfânt este Duhul Adevărului (Ioan 15, 26). Şi amândoi ni se comunică, în rugăciunea liturgică, venind de la «Părintele luminilor» (Iacov 1, 17) pentru a ni-L descoperi. Slujbele ne conduc aşadar la cunoaşterea liturgică, în Duhul Sfânt, a lui Dumnezeu ca expresie a întâlnirii în iubire cu El, cunoaştere care presupune însă pocăinţa, moartea omului celui vechi, supus păcatului, şi învierea noastră la o nouă simţire căci „toată contemplarea realităţilor dumnezeieşti este cu putinţă nu altfel decât dacă duhul omului dobândeşte o stare care, într-o oarecare măsură, corespunde cu ceea ce contemplează… Numai petrecând simţit în harul Duhului Sfânt se învredniceşte omul vedeniei slavei nemuritoare şi a Luminii fără de apus”. AMIN
