O problema mare in cadrul crestinismului o reprezinta calendarul si tot ceea ce tine de el. De multe ori nu se trec toate sarbatorile, evenimentele, fie din graba, fie din uitare, si oamenii devin confuzi, preotii asemenea, pentru ca nu stiu ce sa faca, ce sfaturi sa dea.
Cel mai elocvent caz este acela al posturilor
In perioada aceasta a aparut o alta problema mult dezbatuta in sanul bisericii: cand se tin mosii de vara? mosii de vara sau sambata mosilor.
Pentru cei neavizati este o problema faptul ca in calendar nu sunt trecute sambetele mortilor. Mai ales pentru cei care au dezvoltat un deosebit cult al mortilor, care au in familie pe cineva drag care a decedat si caruia vor sa ii acorde o atentie deosebita prin slujbele de pomenire a mortilor: mosii de vara, iarna, toamna.
De aceea vreau sa fac un comentariu pe aceasta tema a tinerii mosilor de vara: data, traditii legate de mosii de vara, modalitatea de comemorare a mortilor, de ce nu e trecut in calendar, sfaturi
............ Data cand se tin mosii de varaTraditii legate de mosii de vara ...............
anul acesta, desi nu e trecut in calendar, totusi el se tine pe data de 19 iunie, in sambata dinaintea Rusaliilor sau Pogorarii Duhului Sfant.
............Traditii legate de mosii de vara (Sambata Rusaliilor; Sambata Mosilor; Mosii de Rusalii; Mosii cei Mari; Mosii de Vara; Mosii de Samburi; Goana Rusaliilor)..................
Caracterul funerar al sarbatorii Rusaliilor, manifestat in intreg complexul de festivitati (Todorusalele, Ispasul, Lunea Ratacita) este sustinut de urmatorul episod, si anume de Sambata Mosilor. Oamenii continua sa se fereasca de duhurile necurate prin impodobirea locuintelor cu leustean, tei, usturoi s.a. precum si prin imbunarea acestora si a mortilor cu ofrandele specifice. Pentru a grabi plecarea de pe pamant a demonilor, in aceasta zi se desfasuta obiceiul intitulat Goana Rusaliilor, care avea ca tema principala alungarea Rusaliilor de pe pamant.
Ce se zice in popor despre aceasta zi:
• Mosii se zice ca au fost noua unchesi batrani, care, pe unde mergeau, numai bine si minuni faceau.
• In aceste zile se desteapte toti mortii si se duc pe Valea cu Dor. Acolo gasesc tot ce li s-a dat de pomana in cursului anului. Cine nu gaseste nimic ia tarana in poala si se intoarce mahnit. Oalele se impart, pentru ca cei morti sa aiba cu ce bea apa pe lumea cealalta. In zilele de Mosi se lucreaza orice, dar nu se toarce, caci se crede ca se intorc colacii de la morti indarat. Acum nu se dau laturile afara, ca bietii morti stau cu gurile cascate in aceasta zi, asteptand colaci, si laturile le dau in gura lor. Nu se matura, ca se da praf in ochii ortilor, care stau dupa usa, pana a doua zi, cad, dupa terminarea liturghiei, isi iau zborul catre cer.
• Ca sa fii ferit de furtisaguri si pierderi peste an, este bine ca cea dintai palcinta pe care o faci sambata, pentru a doua zi, s-o dai de pomana ori s-o manaci in casa, sa o pui la cuptor intai si s-o scoti pe urma, sa o rupi in trei parti si s-o imparti la saraci.
• Se da de pomana pentru morti, preparata din porumb rasnit (pasat) fiert in apa sau in lapte, amestecat cu untura incinsa sau branza.
• Se fac colaci si se dau cu lapte, de pomana pentru morti, cu ceapa si usturoi verde. Aceasta o fac ca sa fie feriti de boale din apucate si a merge bine la zarzavaturi in gradina.
• Cofele se umplu cu apa de la fantana sau de izvor. Cand se umplu cu apa, se lasa pe ghizdurile fantanii un ban, ce reprezinta plata apei. Aceasta se face pentru ca apa a fost dobandita prin munca altora si, neplatind-o, pomana n-ar fi primita. Cofele si toate celelalte vase sunt impodobite cu cununi de flori, mai ales de trandafiri. Pe langa florile insirate pe ata se pun si roscove, smochine, covrigi si alte lucruri cumparate din targ.
• La Mosii de Cirese se aseaza masa, pe care se pun gramezi de cirese, flori si colacei, apoi se impart la oameni si copii ce sunt chemati inadins. Ca cineva sa imparta trebuie ca ami intai sa nu fi gustat cirese pana in momentul acela.
• E zi in care femeile gospodine fac bucate bune cu carne de miel, placinte, alivenci, lapte cu tocmagi etc. si dau de poaman in blide noi, linguri noi si vase noi, cu apa de la fantana lor proprie sau cumparata cu parale, daca nu au fantana. Dau de pomana parintii la fii si nepoti, nasii finilor, cumatrii, rudele si prietenii unii altora. Pomana o duce o fata sau femeie imbracata in straie de sarbatoare. Blidul cu mancare si vasul cu vin sau cu apa e impodobit cu trandafiri, minta si calapar, si colac si lumanare. Intra in casa, pune pomana pe masa, aprind lumanarea si o da celui in drept zicand: "Tine?de sufletul lui...". Cel in drept o ia si spune "Bodaproste" (sau Bogdaproste).
• Tinerii taie crengute de tei, cu care impodobesc gospodaria: la icoane, la ferestre, la stresini, la porti. Teiul de Duminica Mare este foarte util: cand ploua vara cu piatra, se arunca afara cate crenguta de tei uscat, crezand ca astfel ploaia inceteaza. Trebuie ca grindina astfel amnintata sa nu fi trecut hotarele satului, pentru ca altfel ea nu se mai poate risipi.
• Usile si ferestrele se ung cu usturoi si leustean, spre a feri gospodariile de lucruri necurate. Aceste duhuri se vor razboi in vazduh, si din lupta lor va curge ploaie; de aceea se spune ca Duminica Mare vine intotdeauna cu ploaie.
• Femeile nu lucreaza ca le amortesc mainile.
• Mosii de Vara se tin ca sa nu imbatranesti repede.
• In noapte Rusaliilor nfloreste feriga. Cine-o are, are mare noroc, dar, ca s-o poata vedea cand infloreste, tebuie sa fie treaz si curat toata noaptea, si sa nu raspunsa si sa nu se uita incotro il striga, ca-i trage doua palme si i-o ia.
• Daca va ploua in ziua de Mosi de Vara, va fi anul manos.
• Goana Rusaliilor: ceata fecioarelor, in varsta de opt-paisprezece ani, intotdeauna in numar fara sot, se constituia sub juramant solemn: "Am sa implinesc Goana Rusaliilor pana voi iesi la hora si nimeni decat mine si ai mei sa nu stie, altfel Rusaliile sa ma pedepseasca!". In dimineata zilei de vineri dinaintea Rusaliilor se intalneau si mergeau in taina in padure sau pe camp pentru a strange flori, confectionau din ele cununite, cingatori si buchete si tineau post negru pana a doua zi. In noaptea de sambata, dupa cantatul cocosilor de miezul noptii, fetele se sculau, se imbracau in alb, mergeau fara sa vorbeasca, in camp, in locul unde confectionasera cu o zi inainte cununile. Primele cuvinte se pronunta in momentul sosirii ultimei surate: "Buna dimineata, surata! - Buna dimineata, fete curate! Sa pornim goana Rusaliilor". Cea mai mare surata incheie dialogul cu cuvintele: "Gonim lucrurile necurate, sa ne ramana vetrele curate ca roadele de roua din cer picate!". Dupa impodobirea cu cununile si cingatorile de flori aduse de acasa, fetele deveneau foarte vesele, incepeau sa cante, se prindeau intr-o hora navalnica si inconjurau vatra satului; apoi fetele se intorceau acasa, mancau si beau apa, incheind postul negru
.......................modalitatea de comemorare a mortilor......................
luni, 26 mai 2008
marți, 20 mai 2008
CE ESTE BISERICA
Biserica este asezamantul sfant intemeiat de Donmul nostru Iisus Hristos, pentru mantuirea oamenilor. Ea duce mai departe, pana la sfarsitul veacurilor, propovaduirea cuvantului dumnezeiesc, impartaseste fiilor ei harul sfintitor prin Sfintele Taine si indrumeaza credinciosii pe calea vietii adevarate. Bisericii i-a dat Domnul aceasta intreita putere:
- sa invete adevarul dumnezeiesc
- sa savarseasca Sfintele Taine si slujbe bisericesti
- sa indrumeze pe oameni spre traire curata, in numele Sau.
In Biserica, iar nu in afara de ea, Domnul nostru Iisus Hristos impartaseste harul Sau mantuitor, prin Duhul Sfant in Sfintele Taine. De aceea numai in Biserica este sigura mantuirea. Caci daca "Hristos este capul Bisericii, trupul sau, al carui mantuitor este" (Efeseni. 5, 23), cum zice cuvantul dumnezeiesc al Sfintei Scripturi, atunci nimeni nu poate sa se impartaseasca de mantuire, daca nu este madular al trupului lui Hristos, adica al Bisericii.
Adevarul mantuirii in Biserica este mare si taina lui este adanca; de primirea si urmarea lui atarna insasi mantuirea noastra. Pentru a apropia acest adevar de intelegerea noastra, Mantuitorul face asemanarea cu vita si mladitele: "Ramaneti intru mine si eu intru voi. Precum mladita nu poate sa aduca roade de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi, daca nu ramaneti inru mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cine ramane intru mine si eu intru el, acela aduce roada multa, caci fara mine nu puteti face nimic. Daca unul nu ramane intru mine, este lepadat ca o mladita ce s-a uscat" (Ioan 15, 4-6). Precum mladita se usuca daca este rupta de vita, de la care primeste hrana prin seva, tot asa si sufletul moare duhovniceste, adica isi pierde mantuirea, daca se rupe de Biserica, trupul tainic al lui Hristos, care il hraneste duhovniceste prin harul dumnezeiesc. Harul din Biserica este ca sangele cald din trupul omenesc viu, sange care hraneste toate madularele trupului. Daca un madular se desprinde de trup, atunci de indata se lipseste de viata, caci nu mai curge in el sangele trupului, si asa este de lepadat. Tot asa si credinciosul care se desprinde de Biserica, in care este harul, moare sufleteste, pentru ca nu mai are viata duhovniceasca din trupul tainic al lui Hristos.
Tot biserica se numeste si locasul de rugaciune sfintit si inchinat lui Dumnezeu, pentru ca acolo se aduna obstea credinciosilor sa asculte cuvantul dumnezeiesc, sa ia parte la aducerea sfintei jertfe a Domnului si sa aduca impreuna inchinare lui Dumnezeu. In cladirea bisericii, pe Sfantul Altar, se pastreaza Sfanta Cuminecatura, care este trupul viu si sangele Domnului sub chipul painii si al vinului. Acolo se savarsesc cele mai multe slujbe religioase, dupa randuiala Bisericii. Dupa aceea cladirea bisericii se mai numeste "Casa Domnului"
Sursa: http://www.credo.ro/
Termenul si notiunea de Biserica indica, doua lucruri sau: Biserica-lacas de comuniune si inchinare si Biserica-comunitate de credinciosi ai lui Hristos si impreuna cu Hristos, in biserica lacas. Intre aceste doua intelesuri fundamentale exista o legatura foarte strinsa, in sensul ca Biserica-comunitate determina si explica biserica-lacas de inchinare.
1. Biserica este viata de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi extinsa in umanitate si comuniunea de iubire si viata a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos in Duhul Sfant. Ca o comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica incepe de la Intrupare fiind deci o prelungire a Intruparii si este intemeiata obiectiv de Hristos pe Cruce si in Invierea Sa din morti, iar ca o comunitate concreta, vazuta, a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica intra in istorie la Cincizecime.
Prin urmare, Biserica apare ca un rezultat la lucrarii rascumparatoare a lui Hristos si ca o prelungire fireasca a acesteia, mai exact a lui Hristos ce intrupat, rastignit si inviat si inaltat la ceruri intru slava, stind de-a dreapta Tatalui, in relatie cu Dumnezeu-Tatal, ca Dumnezeu-Omul slavit pentru noi, dar si cu noi prin Duhul Sfant care ne mentine si ne da putere sa crestem in comuniunea de viata cu El. Prin Hristos, viata de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi coboara in umanitate, si anume in Biserica, si constituie Biserica, iar Biserica, datorita Capului ei, Hristos, tinde desavirsindu-se spre Sfanta Treime, prin Duhul Sfant.
Ca comuniune si comunitate a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica tine, deci, de Hristos si de Duhul Sfant in acelasi timp. Caci acolo unde este Duhul Sfant, acolo este si Fiul, si unde este Fiul este si Duhul Sfant. Mintuitorul insusi, inainte de inaltarea Sa la ceruri, trimitind pe Apostoli la propovaduirea Evangheliei, ii asigura pe ei si pe urmasii lor: <
2. Biserica, plenitudine de viata dumnezeiasca si lucrare a Duhului Sfant prin Hristos in umanitate. Prin Intrupare, Rastignire, Inviere si Inaltare, Mantuitorul Hristos pune temelie Bisericii Sale. Prin acestea toate si indeosebi prin Cruce si Inviere, Biserica ia fiinta in mod obiectiv, dar virtual. Fiul lui Dumnezeu nu s-a facut om pentru Sine, ci ca din trupul Sau sa extinda mantuirea ca viata dumnezeiasca in noi. Or aceasta viata dumnezeiasca extinsa din trupul Sau in umanitate, mai exact in cei care se incorporeaza dinamic in Hristos, constituie Biserica insasi 1.
Pogorirea Duhului Sfant sau Cinicizecimea este actul de trecere de la lucrarea mintuitoare a lui Hristos insusi in umanitatea Sa personala la extinderea acestei lucrari in oameni 2. Duhul Sfant, care este Duhul lui Hristos, ca unul ce odihneste deplin peste El (Ioan, 1, 33) si straluceste din Hristos tuturor, coboara in chipul limbilor se foc peste Apostoli, peste fiecare in parte in mod distinct, umplindu-I (Fapte II, 1, 3, 4), precum si peste cei care, ascultind predica Apostolilor, s-au botezat (Fapte II, 37, 38, 41), dand nastere Bisericii ca o comunitate vazuta sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu, intrata in istorie. Prin lucrarea Duhului Sfant, coborit in chip de limbi de foc peste Apostoli, distinct peste fiecare dat toti gasindu-se impreuna, in acelasi loc, si prin primirea Duhului Sfant de catre cei care fiind patrunsi la inima s-au pocait si s-au botezat, adaugindu-se Apostolilor si celor impreuna cu ei, im mijlocul lor fiind Maica Domnului (Fapte I, 14; II, 1-4), Hristos se prelungeste in toti acestia facindu-I Siesi Biserica vie. Caci Biserica este alcatuita din oameni (barbati si femei) si ingeri, adica din <
Cel care ii zideste pe oameni in Hristos, ca Biserica vie, vazuta, adica comunitate concreta a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos este Duhul Sfant, odata cu venirea lui personala in lume la Cincizecime, de la Tatal, trimis de Fiul (Ioan XV, 26). Prin Sfantul Duh, in ziua cincizecimii, adunarea Apostolilor si ucenicilor la care s-au adaugat, chiar din prima zi, cei care au primit cuvintul Evangheliei lui Hristos si s-au botezat, ca la trei mii de suflete, a devenit loc si lacas al prezentei Cuvintului, adica al prezentei lui Hristos iinsusi, a devenit Biserica. Aceasta poarta Cuvintul si Il propovaduieste, asa cum Fecioara Maria L-a purtat si L-a crescut. Iar acest Cuvint este Logosul Tatalui, adica Fiul lui Dumnezeu intrupat, prezent in Biserica, asa cum a fost prezent in sanul Fecioarei. Biserica este, deci, prin Duhul Sfant, venit in lume in chip personal, la Cinczecime, loc al prezentei lui Hristos cel mort si inviat pentru mantuirea noastra a tuturor 3 .
Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Duhului Sfant in lume, de la Tatal prin Hristos sau de catre Tatal (Ioan XIV, 26) si Fiul Sau intrupat (Ioan XV, 26) ca despre un act prin care Duhul Sfant trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos insusi, deci nu trebuie conceput sau vazut in nici un fel despartit de Hristos 4 . Este total falsa imaginea unui Hristos in cer si a Duhului Sfant in Biserica, fiindca nu ia in serios unitatea si comuniunea Persoanelor treimice care se inconjoara, ce cuprind si se oglindesc reciproc. La Dumnezeu cele trei Persoane nu sint despartite. De aceea nici nu se poate vorbi in sens propriu de numarul trei: <
Fiul si Duhul sint cele doua Persoane divine care efectueaza Revelatia in mod solidar. Amindoua reveleaza pe Tatal si se reveleaza una pe alta ca si in viata interna dumnezeiasca. Dar Cuvintul si Duhul Sfant sint prezenti si lucratori impreuna in iconomia mantuirii noastre. Caci Duhul Sfant si Cuvintul lui Dumnezeu nu erau despartiti in perioada in care Duhul Sfant pregatea intruparea Cuvintului si in cea in care Cuvintul intrupat pregatea venirea personala a Duhului in lume, precum nu sint despartiti nici in cea prezenta in care Duhul Sfant ne deschide accesul la Cuvintul inaltat cu trupul la cer 7 . Subliniind ideea, P. Evdokimov spune: <
Cincizecimea deschide Istoria Bisericii, inagureaza Parusia si anticipeaza Imparatia. Duhul Sfant incorporeaza in Trupul lui Hristos, Biserica, ca <
3. Biserica, comunitate teandrica, sacramentala. Biserica este viata de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos in Duhul Sfant, manifestata concret prin acte de credinta, prin participarea la acelasi Sfinte Taine si slujbe savirsite de cei investiti cu puterea Duhului Sfant in acest sens de catre Hristos insusi, episcopii, preotii carora le revine, tot datorita puterii Duhului Sfant cu care au fost imbracati de Hristos, conducerea credinciosilor pe calea mintirii, odata cu propovaduirea Evangheliei si sfintirea lor (Matei XXVIII, 18-20). Constitutia Bisericii este, deci, teandrica, pastrind ca existente distincte pe cei uniti, pe Dumnezeu si pe oameni, dupa cum si comuniunea din sanul Sfintei Treimi pastreaza distincte personale divine.
Cel ce coboara viata de comuniune a luni Dumnezeu in umanitate si o extinde in comunitatea oamenilor, pe de o parte, si care ridica pe oameni la comuniunea cu Dumnezeu, este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat: <
Fiul se uneste dupa har atit de mult cu oamenii, precum este unit dupa fiinta cu Tatal, avind fata de ei aceeasi iubire. Fiul adunind in Sine pe oameni, Tatal iubindu-L pe El, ii iubeste si pe ei cu aceeasi dragoste. <
Toate acestea arata clar de ce Sfintii Parinti indica temeiul divin al Bisericii nu numai in Sfanta Treime, adica in viata de comuniune a Sfintei Treimi, in mod general, ci in mod special in Fiul lui Dumnezeu intrupat. De aceea, Biserica este Hristos unit cu umanitatea rascumparata si innoita prin Cruce si Inviere, sau, altfel spus, Hristos extins in umanitate si umanitatea incorporata personal si dinamic in Hristos cel mort si inviat, plin de tot Duhul.
a. Biserica - trupul lui Hristos extins in umanitate. Biserica uneste in sine tot ceea ce exista sau este destinata sa cuprinda tot ceea ce exista: Dumnezeu si creatia. Sfantul Apostol Pavel arata Biserica ca fiind insusi Trupul lui Hristos (Efeseni I, 23; V, 23), care are multe madulare: <
Biserica este trupul sobornicesc, comunitar sau social al lui Hristos in care El se prelungeste si lucreaza sau care este alcatuit din toti aceia care s-au incorporat in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant in Taine, dupa ce au auzit si primit Cuvintul lui Dumnezeu, intocmai ca aceia <
Ca trup al lui Hristos, Biserica nu este suma numerica a membrelor sau madularelor, ci ea este uniunea catolica cu Hristos a ipostasurilor create pe care ea le zamisleste intr-o noua nastere (Botezul), le intareste si pecetluieste cu Duhul lui Hristos (Mirungerea) si le uneste cu Trupul si Singele Lui pline de Duhul Sfant (Euharistia). Biserica nu face numar cu madularele sale. Parintii vad in Mireasa din Cintarea Cintarilor atit Biserica intreaga cit si pe fiecare dintre persoanele unite cu Cuvintul intrupat 10 . Explicatia acestui fapt, precum si constitutia teandrica a Bisericii, o avem in Hristos insusi, care dupa firea dumnezeiasca este unit cu Tatal si cu Duhul, iar dupa firea omeneasca cu toti oamenii laolalta si cu fiecare in parte. Fiind cuprinsa in ipostasul intrupat al Fiului, Biserica este Hristos extins in umanitate.
Hristos si umanitatea sint asa de uniti in Biserica incit nici Hristos si nici umanitatea nu pot fi vazuti sau conceputi unul fara celalalt, sau altfel spus, unul cheama si implica pe celelalt. De aceea Hristos este capul Bisericii iar umanitatea adica cei incorporati personal in Hristos, Biserica, ca trup al lui Hristos, extins peste veacuri 11 .
Pozitia speciala a lui Hristos in Biserica consta esential in aceea de cap al Bisericii (Coloseni I, 18), de factor care uneste pe credinciosi cu Sine ca pe un trup al Sau si in calitatea de izvor de putere si model dupa care se orienteaza si de care se umplu si se imprima ce incorporati in El, facindu-se tot mai mult dupa chipul Lui 12 .
Hristos a devenit capul Bisericii prin faptul ca ipostasul divin al Fiului si-a asumat chipul uman, adica parga firii noastre, intrind deci in relatia cu toti insii umani care ipostaziaza aceeasi fire umana, si fiind pentru toti un Om central care ii implica si care ii sustine. Iar aceasta calitate devine eficienta intrucit Hristos ne comunica in forma omeneasca puterea Sa dumnezeiasca prin Duhul Sfant si ne daltuieste dupa chipul Sau. Dar Hristos a devenit cap al Bisericii si prin faptul ca <
Sfantul Apostol Pavel numeste in mod propriu si direct pe Hristos Cap al Bisericii: <
Prin Hristos, capul ei, Biserica se structureaza ca un intreg armonios, ca un organism sobornicesc in care fiecare madular isi implineste lucrarea coresunzatoare lui (Efeseni IV, 15-16) si se simte legat de celelalte madulare cu care se bucura de plentitudinea vietii dumnezeiesti facuta accesibila omului de catre Hristos si impartasita de El prin Duhul Sfant intregului trup si fiecarui madular in parte, prin Sfintele Taine care sint incheieturile si legaturile Trupului insusi, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel (Efeseni IV, 16; Coloseni II, 19).
b. Biserica comunitate sacramentala in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant. Umanitatea rascumparata si innoita, prin Crucea si Invierea lui Hristos, nu se constituie in trup al lui Hristos, adica Biserica, decit prin incorporarea ei activa in Hristos. Dar aceasta incorporare nu poate fi conceputa decit ca personala si aceasta de ambele parti. Caci Hristos se prelungeste sau extinde personal numai in cei care vin la El, raspunzind chemarii Lui la comuniune cu Dumnezeu, adresata lor prin Apostolii Sai si urmasii acestora: episcopii si preotii: <
Hristos se prelungeste si se extinde personal in oameni, si anume in cei care sint strapunsi la inima de Cuvantul Sau (Fapte II, 37), facindu-I madulare alte Trupului Sau, prin Botez, Mirungere si Euharistie. Prin aceste Taine au acces oamenii la Hristos, se incorporeaza in El ca madulare ale Trupului Sau, devin Biserica lui Hristos plina de Duhul Lui care se impartaseste ei si madularelor ei.
Prin Botez, Hristos incorporeaza pe om in Sine, extinzindu-se si salasluind in el. Botezul realizeaza, deci, o incorporare personala si fiintiala a omului in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant in Biserica si in oameni. <
Ca incorporare in Hristos, Capul Bisericii, Botezul este, invatatura Bisericii noastre Ortodoxe, inceputul relatiei comuniunii noastre personale cu Hristos, care se adinceste si creste prin celelalte Taina, Mirungerea si Euharistia. Botezul apare nu numai ca un dat, sau rezultat, ci si ca o misiune si drum spre intreaga viata a Duhului Sfant care ne vine prin Hristos, Capul Bisericii.
Prin Hristos, cel botezat intra in relatie personala cu toate persoanele Sfintei Treimi. Formula trinitara a Botezului, indicata chiar de Mintuitorul Hristos odata cu trimiterea Apostolilor la propovaduirea Evangheliei si instituirea Tainei insesi dupa inviere (Matei XXVIII, 19-20), subliniaza tocmai acest lucru. Cel botezat intra in relatie personala cu Hristos cel interiorizat de Duhul Sau inauntrul nostru, bucurindu-se de dragostea Tatalui al carui fiu dupa har a devenit prin Botez. Ca, prin Hristos, cel botezat intra in relatie personala cu fiecare persoana a Sfintei Treimi, ni se arata si prin pronuntarea distincta a numelui fiecarei persoane a Sfintei Treimi, odata cu cele trei cufundari in apa si inaltari ale primitorului Tainei. Hristos insusi se naste in noi, in Botez si odata cu El ne nastem si noi la o noua viata, la viata lui Hristos, prin Duhul Sfant pe care ni-L impartaseste El in adincul fiintei noastre prin Botez. Neofitul primeste in fiinta sa pe insusi principiul vietii 15 .
Relatia personala cu Hristos in Duhul Sfant realizata de Botez are drept consecinta eliberarea omului din robia pacatului si, deci, a mortii, renasterea lui la o viata noua, salasluirea lui Hristos inlauntrul fiintei noastre innoite, precum si cresterea noastra in Hristos prin Duhul Lui 16 . Este ceea ce Sfantul apostol Pavel sublinieaza cit se poate de concis prin cuvintele: <
Cei ce sunt impreuna ziditi cu Hristos prin Duhul Sfant, in Trupul tainic sau sacramental al lui Hristos, Biserica (Coloseni II, 7; Efeseni II, 22), nu sint numai botezati ci poarta si pecetea Duhului Sfant primita prin Taina Ungerii cu Sfantul Mir. Celor botezati de diaconul Gilip in Samaria a trebuit sa li se impartaseasca de indata harul Mirungerii de catre Sfintii Apostoli Petru si Ioan, care s-au coborit din Ierusalim la ei ca sa-si puna miinile peste ei (Fapte VIII, 14-17), spre a ajunge si ei partasi cu Hristos, prin ungerea imparateasca a Duhului la indumnezeire 17 . Cel botezat este ca o planta tinara care are nevoie de hrana si de sustinere pentru a creste drept. De aici si necesitatea Tainei Sfantului Mir, caci cresterea celui botezat in Hristos nu poate fi decit in Duhul Lui, care ne impartaseste bogatia darurilor Sale in Taina Mirungerii.
Taina Mirungerii realizeaza o prezenta mai intensa a lui Hristos prin Duhul Sfant in cel nou botezat, prin darurile dumnezeiesti necreate impartasite acestuia. Prin aceasta Taina, omul inainteaza in incorporarea sa in Hristos ca madular al Bisericii realizata de Botez. Prin ea se realizeaza, de asemenea, o intilnire si mai intima a credinciosilor cu Hristos si o mai strinsa inchegare a lor in Trupul lui Hristos, Biserica, prin lucrarea Duhului Sfant. Mirungerea este, deopotriva, lucrarea lui Hristos in Duhul Sfant, precum si cea a Duhului Sfant datorita lui Hristos, in cel botezat. Caci <
Botezul si Mirungerea sint atit de strins legate incit s-ar putea spune ca formeaza impreuna un singur tot cu doua parti distincte, Mirungerea fiind un fel de continuitate a Botezului. Aceasta idee ar putea fi sustinuta si de faptul ca in slujba Bisericii, Taina Mirungerii nu incepe cu o introducere deosebita ca celelalte Taine, ci direct dupa botezarea si imbracarea celui ce a primit botezul, bineinteles dupa ce preotul citeste o rugaciune prin care cere lui dumnezeu sa-I daruiasca <
Mirungerea este Cincizecimea personala a omului, intrarea lui in viata Duhului Sfant, adica in viata adevarata a Bisericii, ca madular al acesteia. Caci prin aceasta Taina primitorul este consacrat ca om deplin, deschis lucrarii Duhului Sfant in el si prin aceasta, vrednic sa se uneasca cit mai deplin cu Hristos plin de tot Duhul, in Sfanta Euharistie. Prin Mirungere, deci, incepe aratarea lui Hristos in comportarea omului botezat, si lumina si lucrarea Duhului Sfant in fiinta omului. Prin aceasta Taina omul devine un chip activ al lui Hristos si un lacas viu al Duhului Sfant.
Calitatea de Crestin nu poate fi deci redusa numai la primirea Botezului. Biserica reflecta, suprapusa, peste starea de nascuti de sus a credinciosilor ei, ca imprimare a starii de nascut in Fecioara a Cuvintului lui Dumnezeu si pecetluirea in Duhul Sfant a acestora, ca o imprimare in ei a lui Hristos cel uns cu Duhul Sfant la Botez, in Iordan.
Incorporarea omului in Hristos inceputa prin lucrarea Botezului, adincita si intarita prin Taina Mirungerii, se realizeaza deplin prin Sfanta Euharistie. Daca Mirungerea de puterea dezvoltarii vietii celei noi in Hristos primita prin Botez, prin Euharistie se desavirseste aceasta viata ca unire deplina cu Hristos si cu Biserica. <
Adevarata unificare dintre noi si Hristos si extensiunea comunitar-soborniceasca a lui Hristos in oameni care constituie Biserica, se realizeaza in Euharistie. Numai prin Euharistie Hristos este deplin in comunitatea ecleziala si in fiecare membru al acestei comunitati, iar comunitatea si fiecare membru al acesteia cresc in Hristos care s-a situat in centrul ei si in adincul de taina al fiecarui madular al ei.
Unitatea si comunitatea oamenilor cu Hristos si intreolalta in Hristos, realizata de Euharistie, este semnificata in Traditia primara a Bisericii prin speciile euharistice insesi, de paine si de vin. Piinea este formata din numeroase boabe de griu care macinate dau o singura bautura. Tot asa si multiplicitatea subiectelor crestine trebuie sa se zideasca intr-o unitate. Si aceasta o realizeaza Euharistia. Constiinta de sine a unitatii ecleziale a tuturor in Hristos euharistic strabate ca un fir rosu intreaga Traditie si gindire patristica, incepind cu didahia, in care se afirma: <
Euharistia este Taina unirii si comuniunii depline a omului cu Hristos, ca madular al Bisericii, precum si Taina constituirii insesi a Bisericii. Caci nimeni nu se impartaseste de Hristos in mod izolat, ci impreuna cu toti care marturisec aceeasi credinta una si deplina in Hristos. Prin Euharistie se realizeaza, deci, si o comuniune a credinciosilor intre ei in acelasi Hristos. Toti se intilnesc la acelasi Trup al lui Hristos toti formeaza impreuna extinderea Trupului Hristos in acest sens, Euharistia este prin excelenta Taina unitatii si comunitatii ecleziate. <
Trupul si singele lui Hristos din Euharistie nu ramin statice in Biserica, ci sint hrana si bautura adevarata a Bisericii a lui Hristos, iar prin impartasire nu Biserica le preface pe ele in trup omenesc, ca pe oricare alta hrana, ci Biserica se preface in ele insile, cum spune Nicolae Cabasila, deoarece cele mai tari biruiesc; precum fierul inrosit in foc ni se arata ca foc nu ca fier, tot asa si cu Biserica lui Hristos: daca cineva ar putea s-o cuprinda cu privirea, n-ar vedea in ea decit insusi Trupul lui Hristos prin aceea ca este unita cu El si ca se impartaseste din Trupul Lui 23 , dar un Trup cu multe madulare, cum spune si Sfantul Apostol Pavel: <
Euharistia este, deci, acea Taina care constituie comunitatea celor botezati si pecetluiti de Hristos cu Duhul Lui, Duhul Sfant, ca Trup si Biserica a lui Hristos.
Desigur, Biserica este numai Trup al lui Hristos, si anume un Trup comunitar, sobornicesc, avand Cap pe Hristos. Ea nu este una cu Capul. De aceea, este gresit sa se identifice in general Biserica cu Hristos sau sa se substituie lui Hristos ca loctiitor al Sau o persoana. In relatia ei cu Hristos, Biserica ramine totdeauna ca Trup al Lui, si deci deosebita de El, intr-o tensiune si atitudine de rugaciune continua catre Capul ei: <
Intre Euharistie si Biserica este o legatura foarte strinsa, atit in sensul ca de Euharistie nu se pot impartasi decit cei botezati si unsi cu Sfantul Mir, si prin aceasta deveniti madulare al Bisericii, cit si in acela ca Euharistia este aceea care constituie si realizeaza Biserica. In afara ei nu exista Biserica.
Trebuie spus aici ca este tot atit de adevarat ca nu orice Euharistie face Biserica, ci numai aceea in care avem prezent cu adevarat pe Hristos cel mort si inviat, cu insusi Trupul si singele Lui, prin prefacerea cinstitelor daruri de paine si vin in acestea cu puterea Duhului Sfant invocata de episcopul sau preotul Bisericii, conditia obiectiva a acestei prefaceri si prezente a lui Hristos Insusi in Euharistie fiind credinta Bisericii. Dar aceasta inseamna ca Euharistia este a Bisericii care pastreaza fara schimbare sau micsorare plentitudinea adevarului dumnezeiesc de la Apostoli, Tainele instituite de Hristos despre care dau marturie cartile Noului Testament si Traditia apostolica, si preotia sacramentala de succesiune apostolica. Deci, conditionarea Bisericii de catre Euharistie se tine in cumpana cu conditionarea Euharistiei de catre Biserica 25 . La Euharistia Bisericii n-au acces decit aceia care impartasesc aceiasi credinta una si plenara a Bisericii insesi. Iata aici si pricina pentru care Biserica Ortodoxa este impotriva intercomuniunii cu cei din afara ei, fiind numai pentru comuniunea euharistica plenara care implica in prealabil unitatea de credinta a celor ce se apropie de acelasi sfant potir si raminerea in aceasta 26 .
Toate Tainele Bisericii sint in relatie cu starea de jertfa si inviere a lui Hristos si o exprima in masuri diferite. Dar nu numai atit. Prin ele Biserica se imprima de jertfa si invierea lui Hristos si odata cu ea madularele ei. Prin euharistie insa, mai mult decit prin Botez, Biserica intreaga, luind putere din Jertfea lui Hristos, traieste sentimentul predarii vietii sale lui Dumnezeu, spre a o primi umpluta de viata Lui vesnica, asemenea lui Hristos prin inviere 27 . Dar aceasta se intimpla nu numai cu ea, ci si cu fiecare madular al ei care se impartaseste cu Hristos euharistic.
Ca lucrari ale Duhului Sfant in Biserica sau ale lui Hristos insusi in Duhul Sfant, Tainele sint respiratia continua a Bisericii, prin care ea inspira si expira neincetat pe Duhul Sfant care ne face prezent pe Hristos si in care lucreaza Hristos in Biserica si in fiecare madular al Trupului Sau. Prin Taine, deci, Biserica, care are pe Duhul Sfant in ea de la Cinicizecime prin Capul ei, Hristos, se umple cu viata dumnezeiasca a Duhului care vine acum de sus in ea, <
In fiecare Taina are loc o intilnire sau reintilnire proaspata, innoita a omului cu Hristos, precum si a Bisericii insesi cu Hristos in Duhul Lui. In aceasta intilnire sau reaprindere a intilnirii cu Hristos sta necesitatea insasi si lucrarea tuturor Tainelor in Biserica si in viata credinciosilor, deci nu numai a Botezului, Mirungerii, Euharistiei si Pocaintei sau Spovedaniei, ci si a Nuntii, Maslului si a Hirotoniei. Fiecare Taina insa, pe linga articularea generala, are si o articulare si lucrare specifica in viata Bisericii.
Ca rezultat al Tainelor si conditie a propriilor sale Taine, Biserica, asa cum am spus, este o comunitate sacramentala. Temeiul si izvorul acesteia este Hristos insusi care isi prelungeste in Biserica intreita Lui chemare sau slujire prin care ne-a rascumparat sau mintuit obiectiv prin organele vizibile ale Preotiei Sale nevazute.
4. Preotia lui Hristos in Biserica. Biserica se mentine si inainteaza in planul vietii dumnezeiesti si in umanitatea rascumparata, hranindu-se din Jertfa si Invierea lui Hristos, si avind in ea plentitudinea vietii si lucrarii Duhului Sfant, prin capul ei Hristos, din ziua Cincizecimii cind a luat fiinta ca comunitate concreta, sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu. Dar Biserica se mentine si creste in umanitatea rascumparata nu numai pentru ca are in ea pe Hristos ca ipostas divin intrupat, care s-a jertfit si inviat pentru rascumpararea intregului neam omenesc din robia pacatului si a mortii si care are pe Duhul si ca om, indumnezeindu-si propria umanitate si prin aceasta pe noi toti, ci pentru ca Hristos, continua sa ramina in ea. Si anume: El este Arhiereul care aduce pe Sine jertfa Tatalui in Euharistie pentru noi, pentru Biserica si impreuna cu Biserica, Trupul Sau; Invatatorul sau Profetul care isi propovaduieste invatatura despre Sine si despre mintuirea noastra in Sine; si Imparatul care conduce spre Tatal pe cei rascumparati prin Singele Sau, fiind Capul Bisericii, Trupul Sau sobornicesc extins peste veacuri si spatii, prin care viata de comuniune a lui Dumnezeu si puterea Lui salasluiesc in Biserca si in lume.
Hristos este Capul Bisericii, nu numai intrucit e ipostasul divin, ipostas al umanitatii si intrucit se mentine in oameni cu Trupul Lui jertifit, inviat si inaltat, ci si pentru faptul ca El continua sa exercite si sa sustina cele trei slujiri mintuitoare ale Sale in Biserica.
Dar Hristos nu se adreseaza Bisericii ca unui obiect, exercitind in ea cele trei slujiri, ci ca unei comunitati de persoane chemata la comuniune libera cu Sine. Caci Biserica este formata din persoane inzestrata cu libertate si chemate la libertate si iubire netrecatoare. Aceasta primeste, pe de o parte, invatatura, jertfa si conducerea lui Hristos, iar pe de alta raspunde la ele in mod liber si pozitiv ca la o chemare, invatind ea insasi, jertfindu-se si conducind ea insasi sau participind la slujirile Lui de Invatator, Arhiereu si Imparat. Continuand cele trei slujiri in Biserica, Hristos intretine cu Biserica si cu fiecare madular al ei un dialog progresiv in care nici El, nici Biserica si nici madularele acesteia nu sint intr-o stare pasiva 28 . Acesta este, de astfel, si sensul preotiei imparatesti a credinciosilor chemati sa vesteasca si ei, alaturi de episcopi si preoti, bunatatile lui Hristos si sa se fereasca de poftele trupesti (I Petru II, 8-11; I Ioan II, 20).
Ca invatator suprem, Hristos invata Biserica in continuare, luminind-o, in intelegerea cuvintelor Lui si a lucrarii ei mantuitoare in lume, in contextul fiecarui timp. In activitatea ei de invatator spre mantuire, vorbind despre desavarsirea indumnezeirii omului care va ajunge la statura barbatului desavarsit Hristos (Efeseni IV, 13), in Imparatia cerurilor, iese in evidenta calitatea profetica a Bisericii.
Hristos Arhiereul isi infatiseaza necontenit, in Biserica, trupul Sau jertifit Tatalui si odata cu aceasta ne aduce si pe noi impreuna cu El jertfa de buna mireasma Tatalui, prin puterea trupului Sau jertfit continuu, in Euharistie, Hristos ne atrage si pe noi. Aceasta o arata, de altfel, si asezarea miridelor pe Disc in jurul Agnetului. El nu ne jertfeste ca obiecte, ci ne atrage la o autojetfire ca subiecte, la o autodaruire activa, impartasindu-ne de starea Lui de jertfa, El insusi autodaruindu-se Tatalui. Dar prin Hristos Jertfa si Jertfitor, devenim si noi nu numai jertfe ci si jertfitori, sau preoti ai jertfei noastre in acest sens restrins 29 .
Mintuitorul Hristos este Arhiereul continuu, pentru ca El mijloceste continuu intrarea noastra la Dumnezeu si Tatal prin starea Lui de predare fata de El, chiar si pe scaunul slavei de-a dreapta Tatalui (Evrei IV, 14, 16; VIII, 1, 2; IX, 24, 25), infatisindu-se inaintea lui Dumnezeu pentru noi (Ibidem, 24-25). Intrarea noastra la Tatal este si un act al nostru, adica o predare a noastra din puterea predarii lui Hristos insusi Tatalui, cum zice Sfantul Apostol Pavel: <
Prin incorporarea noastra deplina in Hristos prin Botez, Mirungere si Euharistie, noi toti devenim preoti si jertfe in Biserica, invatatori si calauzitori spre mintuire ai nostri si ai altor credinciosi apropiati sau ai altor oameni, fara o raspundere formala pentru comunitatea bisericeasca. Exista deci o preotie generala, universala sau imparateasca careia apartin toti cei incorporati in Hrisotos prin Botez, Mirungere si Euharistie ca madulare ale Bisericii. Aceasta isi ia puterea din aducerea continua a jertfei lui Hristos si din impartasirea de ea.
Exista insa o deosebire neta intre preotia generala aducatoare de daruri lui Dumnezeu, din puterea aducerii continue a jertfei lui Hristos si preotia prin care ni se comunica, in mod obiectiv si verificat, Hristos ca jertfa sub chipuri vazute ca sa putem lua din aceasta puterea de a aduce darurile noastre, adica intre preotia generala, obsteasca ca aducatoare de daruri lui Dumnezeu care apartine tuturor crestinilor, ca fapturi noi in Hristos si popor agonisit lui Dumnezeu (I Petru II, 5, 9-11) si preotia sacramentala cu cele trei trepte ale ei: episcop, preot si diacon.
Hristos are nevoie, pentru comunicarea Sa ca jertfa catre noi, si de niste organe umane vazute, sau altfel spus de preoti slujitori ai jertfei Lui in chip vazut, rinduiti in mod vizibil din imputernicirea Lui. Prin aceste organe vazute, deosebite de noi, El trebuie sa ne arate ca este deosebit de noi ca Arhiereu aducator de jertfe, ca Invatator si ca Imparat 30 . Aceste organe vazute ale Preotului nevazut Hristos, sau mai exact ale Arhiereului, Invatatorului si Imparatului nevazut Hristos in Biserica, sint episcopul si preotii, si ca ajutatori ai acestora, diaconi toti investiti cu puterea preotiei treptei respective de catre Hristos insusi in Taina Hirotoniei, instituita de El indata dupa Invierea Sa cind a dat Apostolilor pe Duhul Sau (Ioan XX, 21-23) si I-a trimis la propovaduirea Evangheliei la toata faptura (Matei XXVII, 18-20; Marcu XVI, 15-16; Luca XXIV, 47-48). Si imbracindu-se cu toata puterea de sus, asa cum le fagaduise (Luca XXIV, 49) in ziua Cincizecimii, odata cu venirea personala a Duhului in lume cind li s-au aratat in casa unde se gaseau toti impreuna, impartite limbi ca de foc sezind pe fiecare dintre ei si umplindu-I (Fapte II, 1-4), Apostolii au inceput sa vorbeasca multimilor <
Episcopul, preotul si diaconul sint deci organele de instituire divina de la Hristos insusi ale Bisericii ca comunitate vazuta sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, in Duhul Sfant, inca din perioada apostolica a acesteia (Ioan XX, 21-23; Fapte XX, 28; Fil. I, 1; I Tim. IV, 14; I Tim V, 22; II Tim. I, 6; Tit I, 7; Fapte XIV, 23; I Tim. V, 17-22; Tit. I, 5; I Petru V, 1-2, 5; Iacob V, 14; Fapte VI, 3, 5-6; Fil. I, 1; I Tim. III, 8-12). Prin episcop si preot sint primite Tainele Bisericii de catre credinciosi sau acestia din urma se alipesc simplu de Biserica si cresc ca madulare ale Bisericii prin propovaduirea Evangheliei lui Hristos si Tainele savirsite de preotii Bisericii (Matei XXVIII, 19-20; Marcu XVI, 15-16; II Tim. II, 15).
Hristos insusi este cel care imbraca cu puterea Duhului Sfant pe episcop, preot si diacon, in Taina Hirotonici pentru a propovadui cu autoritate Cuvintul lui Dumnezeu (Matei XXVIII, 19; Marcu XVI, 15; II Tim. II, 15), pentru a sfinti, savirsind Sfintele taine (Matei XXVIII, 19; Marcu XVI, 16) si a conduce pe calea mintuirii pe cei incredintati spre pastorire (Matei XXVIII, 20; Fapte XX, 28; I Tim. IV, 16). Harul preotiei isi are izvorul direct in insasi Preotia sau Arhieria nevazut Hristos, exercitind in numele si cu puterea lui Hristos, adica cu puterea Duhului data lor de Hristos, intreita chemare sau slujire a Lui in Biserica.
Toate Tainele Bisericii implica preotia sacramentala, adica pe episcop si preot, dar in mod plenar si direct Sfanta Euharisitie, lasata ca porunca Apostolilor si prin ei episcopilor, urmasii lor, si preotilor (Luca XXII, 19). Euharistia si Hirotonia merg impreuna, se implica si se explica reciproc, datorita lui Hristos care ramine in veac Arhiereul nostru la Tatal. Hirotonia este, prin excelenta, Taina Bisericii in calitatea ei de comunitate sacramentala cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. IV, 1), care il face pe Hristos trait de credinciosi prin preoti, ca Subiect deosebit.
Hirotonia este conditia celorlalte Taine, desi ea nu-si poate indeplini menirea fara acelea, dar este si conditia ei insesi, caci pe preot si pe diacon il hirotoneste episcopul (I Tit I, 5; Fapte XIV, 23), iar pe episcop trei sau cel putin doi episcopi, reprezentind episcopatul Bisericii autocefale respective si intregul epoiscopat al Bisericii.
Biserica cuprinde insa si pe episcop si pe preot si tot ce se savirseste in Biserica este savirsit de intreaga Biserica, pentru ea, dar si pentru fiecare madular in parte al ei. Dar nu exista Biserica fara episcop si preoti, ca organe vazute ale Preotiei nevazute a lui Hristos, investite cu putere de catre Hristos insusi in Taina Hirotoniei pentru Biserica si in Biserica. Asa-zisul ministeriu comun al tuturor crestinilor ca madulare ale Bisericii, sau preotia obsteasca, implica cu necesitate ministeriul sacramental al episcopatului, sursa a celorlalte trepte harice ale Preotiei, ca unul ce tine de fiinta Bisericii si este pentru Biserica, fara sa-si aiba obirsia in cel al credinciosilor, ci izvorind direct din Arhieria lui Hristos, Capul Bisericii. Intre masa credinciosilor si preotia sacramentala (episcop, preot si diacon) exista o interconditionare sau, mai exact, o impreuna-lucrare si rugaciune, insa trebuie pastrate proportiile. Laicii n-au acces la savirsirea Tainelor, insa sfera vietii lor este viata harului penetrarea lor si a lumii de lucrarea harului dumnezeiesc, care este in Biserica si de care si impartasesc prin Sfintele Taine.
5. Insusirile Bisericii. Acestea sunt consecinta fireasca a constitutiei ei teandrice, ca trup al lui Hristos cel Unul si Sfant, extins peste veacuri, si notele distinctive al adevaratei Biserici a lui Hristos. Simbolul Niceo-constantinopolitan infatiseaza Biserica drept una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca. Fiecare dintre acestea este strins legata de celelalte si presupune pe celelalte. Nu vom starui, insa, pe larg asupra lor, dat fiind spatiul afectat unui articol, multumindu-ne numai cu o punctare a acestora pentru a completa raspunsul la intrebarea ce ne-am pus-o in titlul articolului.
a. Unitatea Bisericii tine de constitutia Bisericii ca trup extins al Cuvintului intrupat. Hristos se extinde in oameni incorporindu-I in Sine, ca sa-I faca asemenea Lui si sa-I uneasca intr-un singur trup, umplindu-I de aceeasi iubire a Lui fata de Dumnezeu-Tatal si de a lui Dumnezeu-Tatal fata de El.
Sfintii Parinti vad temeiul unitatii Bisericii in prezenta aceluiasi trup jertfit si inviat strabatut de plentitudinea Duhului Sfant, in toate madularele Bisericii. Euharistia cea una implica Biserica cea una.
Unitatea Bisericii consta, de asemenea, in pastrarea aceleiasi credinte dogmatice ca expresie a prezentei si lucrarii plenare a lui Hristos in Biserica. Credinta dogmatica si totalitatea Tainelor formeaza un tot (Efeseni IV, 4-6).
Biserica este una si in sens de unitara, pentru ca avind pe Hristos lucrator in ea, prin Duhul Sfant, ea este cu adevarat Trupul Lui extins in umanitate, adica este unita deplin cu Capul ei, Hristos, si deplin unita in ea insasi prin <
b. Sfintenia Bisericii este strins legata de unitatea ei, provenind din relatia nemijlocita a Bisericii cu Hristos, Capul ei. Nu se poate dobindi mintuirea fara participarea la sfintenia lui Hristos lucratoare in Biserica prin Sfintele Taine ca lucrari ale Duhului Sfant, savirsite cu puterea aceluias Duh Sfant de catre preotii Bisericii. Hristos este sfant mai intii pentru ca este Dumnezeu, sfintenia fiind o insusire a lui Dumnezeu. La aceasta sfintenie nu se ajunge decit prin participare, care se realizeaza prin Sfintele Taine.
Sfintenia Bisericii nu exclude prezenta pacatosilor in ea aici pe pamint cum ni se arata prin pildele Imparatiei (a neghinei, Matei XIII, 24-30; 37-40; a navodului, Matei XIII, 47-50), caci Fiul Omului a venit sa caute si sa mintuiasca pe cel pierdut. Hristos se sfinteste pe Sine si ca om, ca si noi sa fin sfintiti intru adevar (Ioan XVII, 19).
Biserica este laboratorul in care Duhul lui Hristos ne face sfinti sau chipuri tot mai depline ale lui Hristos insusi. Ea este Cincizecimea Duhului extinsa in umanitate.
Sfintenia are un caracter dinamic, nu static, antrenind si pe om in propria lui desavirsire si sfintire. Credinciosii sint sfinti in mod tainic din momentul Botezului, dar ei trebuie sa arate aceasta sfintenie prin fapte si sa creasca in sfintenie 32 .
Cum zice P. Evdokimov: <
c. Sobornicitatea Bisericii indica atit destinatia Bisericii de a cuprinde in sine intreaga umanitatea rascumparata de Hristos (Matei XXVIIIII, 18-20; Marcu XVI, 15- 16), cit si trairea intregului de catre fiecare madular in parte, dat fiind faptul ca Biserica este un trup cu multe madulare care exprima viata trupului si participa la viata intregului.
Dupa definitia data Bisericii de Sfantul Apostol Pavel, ca trup al lui Hristos si plinire a Duhului Sfant (Efeseni 1, 23) urmeaza ca Biserica intreaga are pe Hristos intreg cu toate darurile Lui mintuitoare si indumnezeitoare, precum si fiecare Biserica locala si fiecare credincios Il are daca ramine in intregul acestui Trup, dupa cum si intregul traieste in partile lui, dar cu o conditie: sa fie sanatoase si depline si mereu in comunitate cu intregul, Biserica universala, adica cea una, traieste si se manifesta in fiecare Biserica locala care are si traieste plenar pe Hristos al credintei si al Euharistiei si prin aceasta al tuturor Tainelor. Sobornicitatea mai indica si faptul ca Biserica adevarata sta pe temelia soboarelor ecumenice.
d. Apostolicitatea este insusirea care arata ca Biserica Ortodoxa a pastrat intreaga si neschimbata invatatura lui Hristos asa cum au comunicat-o Sfintii Apostoli, ca ea sta pe temelia Apostolilor si este expresia plenara a Traditiei apostolice.
Apostolicitatea implica pentru Biserica succesiunea apostolica a ierarhiei, in sensul transmiterii neintrerupte a harului episcopiei si a intregii credinte de la Apostoli prin episcopii hirotoniti de ei si prin aceasta prin episcopii tuturor timpurilor pina la ultimul de astazi lucru de care nu se poate vorbi in protestantism.
Credinta apostolica <
Biserica ne transmite pe Hristos din ea si prilejuieste salasuriea lui Hristos cel din Cer in noi toti care am devenit si am crescut ca madulare ale Trupului Sau.
Adevarata imagine a ei n-o da Hristos, insusi in cuvintele: <
Cel ce ne da puterea sa raminem in acest butuc este Duhul Sfant, care este Duhul Fiului, venit in noi prin umanitatea lui Hristos, indumnezeita prin intrupare, Cruce si Inviere. Prin El Hristos ne incorporeaza in Trupul Sau si tot prin El noi strigam pe Tatal zicind: <
Raminerea in Hristos si rodirea in El este conditionata de pazirea poruncilor (Matei XIX, 17) si a tot adevarul, fara nici o stirbire, marturisindu-L si traindu-L ca madulare ale Bisericii. Iar aceasta inseamna a trai in Hristos, cu Hristos si viata Lui Hristos in Sfintele Taine. Iar in aceasta marturisire si traire plenara a lui Hristos este exprimat, in modul cel mai concis, insusi continutul mantuirii care nu se poate obtine decit in Biserica (Ioan XV, 5).
Sursa: http://www.crestinism-ortodox.ro/
DE AICI IN JOS, DACA DORITI SA REVENITI LA INCEPUT, DATI UN SIMPLU CLICK PE TEXT! Posted by:danicutu2002/danielstoica1@gmail.com THANKS!
„Casa lui Dumnezeu, este Biserica Viului Dumnezeu.” 1 Timotei 3:15.
„Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre a fost credincios Celui care L-a numit, ca şi Moise în toată Casa Lui.”
„Şi Moise între-adevăr a fost credincios în toată Casa Lui ca un servitor, ca mărturie despre acele lucruri care urmau să fie vorbite după aceea. Însă Hristos a fost credincios peste propria Sa Casă; a Cărui Casă suntem noi dacă păstrăm cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda speranţei.” Evrei 3:1-6.
„Voi, ca pietre vii, sunteţi zidiţi ca sa fiţi o Casă spirituală.” 1 Petru 2:5.
„Voi numai sunteţi străini şi locuitori temporari, ci împreună cetăţeni cu sfinţii, şi ai casei lui Dumnezeu; şi sunteţi zidiţi pe temelia apostolilor şi profeţilor, Isus Hristos Însuşi fiind piatra unghiulară. În care, toată Clădirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un Templu Sfânt în Domnul; în care şi voi sunteţi zidiţi împreună pentru a fi o Locuinţă a lui Dumnezeu prin Spiritul.” Efeseni 2:19-22.
„Voi sunteţi Clădirea lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 3:9.
„Eu Îmi voi zidi Biserica.” Matei 16:18.
Astfel, Biserica lui Dumnezeu este Casa lui Dumnezeu, propria Sa clădire, prin Hristos care este numit Constructorul.
Este zidit „un Templu sfânt, în Domnul,” „o Locuinţă a lui Dumnezeu prin Spiritul.”
Acum, care sunt dimensiunile acestei Case a lui Dumnezeu? Cât de mare trebui să fie capacitatea sa, pentru a fi un asemenea Templu şi o asemenea Locuinţă a lui Dumnezeu, care să reflecte şi să exprime „toată plinătatea lui Dumnezeu”?
Şi cine ar trebui să fie Constructorul? Care om sau grup de oameni ar putea să clădească „Casa lui Dumnezeu care este Biserica Viului Dumnezeu”, care să fie egală cu, sau să exprime „toată plinătatea lui Dumnezeu”?
Nu au fost cu mult timp în urmă oamenii provocaţi chiar în acest punct? Vă rog să citiţi: „Cine va fi capabil să-I zidească o casă, văzând că cerurile şi cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde?” 2 Cronici 2:6.
„Iată, cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde; cu atât mai puţin această casă pe care am construit-o?” 2 Cronici 6:18.
„Cerul este Tronul Meu şi pământul este aşternutul picioarelor Mele. Unde este casa pe care Mi-ai construit-o?” Isaia 66:1.
Această provocare este adusă pe terenul gândirii şi lucrurilor Creştine; şi este repetată pentru a face de râs pe toţi cei care ar fi „constructorii” Bisericii sau în Biserica, care este „Casa lui Dumnezeu” – „Voi constructorilor:”
„Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute cu mâinile, după cum a spus profetul: Cerul este Tronul Meu, iar pământul aşternutul picioarelor Mele, ce casă Îmi vei zidi? spune Domnul?” Fapte 7:48,49; 4:11.
În consecinţă, oamenii care încearcă să construiască sau să „organizeze” Biserica sau o biserică, prin chiar acest lucru îşi dovedesc cumplita ignoranţă faţă de ceea ce este cu adevărat Biserica.
Iar ei nu-I construiesc niciodată o casă. Ei îşi construiesc mereu lor înşişi o casă, unde ei înşişi stau şi guvernează, în locul lui Dumnezeu şi cu totul altfel decât Dumnezeu. Nu. Biserica este Casa lui Dumnezeu, este clădită numai pentru locuirea lui Dumnezeu, locul pe care El l-a făcut pentru Cel care este egal cu Dumnezeu, şi de aceea calificat şi capabil de a cuprinde şi înţelege cu adevărat ce exprimă gândul lui Dumnezeu în „Planul Său Veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.”Efeseni 3:11.
Acest Scop Veşnic fiind propus numai în Hristos Isus, atunci este cu desăvârşire imposibil pentru oricine altcineva în afară de Hristos în persoană de a fi Constructorul şi Organizatorul Bisericii.
Şi astfel este numai aşa: „El va clădi Templul Domnului; chiar el va clădi Templul Domnului; şi El va purta slava,” Zaharia 6:12,13.
Iar „El” a venit şi a obţinut poziţia, şi, atât prin merit divin cât şi prin drept divin, a preluat poziţia de Constructor: „Îmi voi clădi Biserica.”
Însă „omul păcatului”, „fiul pierzării”, „taina fărădelegii”, a apărut curând, şi prin lucrarea sa L-a înlocuit pe El ca şi constructor, şi a devenit el însuşi constructorul a ceea ce se presupune a fi „biserica”, însă ceea ce aceşti constructori au clădit numai pentru sine şi pentru propria lor slavă, în care a stat mereu acest „om al păcatului” deasupra lui Dumnezeu, şi „dându-se pe sine drept Dumnezeu”. 2 Tesaloniceni 2:4.
Şi calea rea a acestei taine a fărădelegii a fost urmată în construirea a mult mai multora decât sunt zilele anului; fiecare dintre ele prezentându-se ca fiind adevăratul Templu şi adevărata Casă a lui Dumnezeu, dar care în adevăr este numai locuinţa oamenilor, care stau şi conduc acolo în locul lui Dumnezeu.
Dar a venit timpul, şi chiar acum este, când Taina lui Dumnezeu trebuie încă o dată să-şi ocupe locul deasupra tainei fărădelegii; şi aceasta în vederea unui final glorios. Iar această taină este Dumnezeu manifestat; „Dumnezeu manifestat în trup,” „Hristos în oameni speranţa slavei”. Şi în aceasta, din nou va fi, ca prima dată, că numai Dumnezeu, numai în Hristos, numai prin Spiritul Sfânt, va fi Constructorul propriei Sale Case în vederea desăvârşirii ei în propria sa slavă şi frumuseţe naturală. Apocalipsa 10:7; Efeseni 5:27.
Şi astfel este scris: „Vorbind adevărul în dragoste putem creşte în El în toate lucrurile care este Capul, chiar Hristos, de la care” şi „în care toată clădirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un Templu sfânt în Domnul … pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Spiritul.” Efeseni 4:15,16; 2:21,22.
Aici este Constructorul Bisericii, Organizatorul Bisericii, iar El este numai Hristos Capul.
Aici este Clădirea Bisericii, organizarea Bisericii, şi este totul numai de la Cel care este Capul, prin Spiritul Sfânt.
Şi aceasta este Casa lui Dumnezeu; pregătită şi devenind „Casa locuinţei” Celui Care primul „a clădit toate lucrurile”, şi „Pe Care cerurile şi cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde.”
Unde este casa pe care Mi-o veţi construi – „voi constructorilor” – spune Domnul?
Ce este în adevăr Biserica?
Numai Biblia poate răspunde. Căci numai în Biblie se găseşte Ideea de Biserică, fie originală sau fundamentală, şi de asemenea adevărul în ceea ce o priveşte.
Iar Biblia răspunde; lămurit şi pe deplin.
În adevăr, Biserica este chestiunea originală şi fundamentală care este considerată în Biblie.
Ideea de Biserică o transcende pe cea a creaţiei însăşi, şi precede actul creaţiei.
Biblia, de aceea, reprezintă singura sursă de informaţie sau de cunoaştere în ceea ce priveşte subiectul Bisericii.
Plinătatea Sa
Ce spune Biblia că este Biserica? – Aceasta:
„Biserica … este … plinătatea Celui care umple totul în toţi.” Efeseni 1:22,23.
Observaţi că acest cuvânt nu spune că Biserica este plinătatea a totul în toţi.
Ci spune că Biserica este plinătatea Celui care umple totul în toţi.
Cine este Cel care umple totul în toţi? – Numai Dumnezeu, cu siguranţă; Dumnezeu în Hristos prin Spiritul Sfânt.
Care este proporţia acestei plinătăţi? – Iat-o:
„Nu umplu Eu cerul şi pământul, spune Domnul?” Ieremia 23:23.
„Unde să mă duc de la Spiritul Tău? Sau unde să fug de prezenţa Ta?
Dacă mă sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă culc în iad, iată, Tu eşti acolo.
Dacă iau aripile zorilor, şi locuiesc la capătul mării; chiar şi acolo mâna Ta mă va conduce, şi dreapta Ta mă va apuca.
Dacă spun, ‚Cu siguranţă întunericul mă va acoperi’; chiar şi noaptea va fi lumină în jurul meu.” Psalmul 139:7-10.
El umple cerul şi pământul.
Biserica este plinătatea LUI.
De aceea, Biserica – Biserica Bibliei, Biserica lui Dumnezeu, adevărata Biserică – umple cerul şi pământul.
Concluzia şi adevărul sunt simple şi de neevitat.
Împăcat
„El este Capul trupului, al Bisericii; … Căci i-a plăcut Tatălui ca toată plinătatea să locuiască în El.
Şi făcând pace prin sângele crucii Lui, să împace prin El toate lucrurile cu Sine,
atît ce este pe pământ, cît şi ce este în ceruri.” Coloseni 1:18-20.
Ideea lui Dumnezeu şi a Bibliei despre Biserică cuprinde cerul şi pământul; şi acea Biserică cu adevărat umple cerul şi pământul.
Oricine de pe pământ este împăcat cu Dumnezeu prin sângele crucii, este un membru al Bisericii; şi oricine din cer este împăcat cu acelaşi Dumnezeu prin acelaşi sânge al aceleiaşi cruci, este un membru al aceleiaşi Biserici.
Unul din braţele sublime ale Crucii lui Hristos cuprinde cerul, iar cealalt pământul; şi astfel, prin Crucea de la Calvar, atât cerul cât şi pământul sunt cuprinse în Inima Dragostei şi sunt împăcate cu Dumnezeu.
Iar acest univers împăcat este Biserica care „este plinătatea Lui.”
Unificat
„Făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine însuşi. Ca în dispensaţiunea împlinirii timpurilor să facă una în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri, şi care sunt pe pământ: chiar în El.” Efeseni 1:9,10.
O altă traducere este că Dumnezeu „aduce universul împreună sub un singur Cap;” „întreg universul fiinţelor create.”
Astfel, acest verset ne spune că în Hristos, Dumnezeu unifică cu Sine universul inteligenţelor, toate lucrurile care sunt în cer şi pe pământ.
Iar acest univers unificat este Biserica.
În întregul univers, oricine este unificat cu Dumnezeu în Hristos prin Spiritul Sfânt, fie serafim, heruvim, înger sau om, este un membru al Bisericii; şi nimeni altcineva nu este.
Şi aceasta este Biserica; şi nimic altceva.
Casa
Aţi fost fără Hristos, fiind înstrăinaţi de comunitatea lui Israel şi străini de legămintele făgăduinţei, neavând nici o speranţă, fără Dumnezeu în lume.
Dar acum, în Hristos Isus, voi, cei care odată eraţi departe, sunteţi apropiaţi prin sângele lui Hristos.
De aceea acum nu mai sunteţi străini şi locuitori temporari, ci împreună cetăţeni cu sfinţii, şi ai casei lui Dumnezeu;
În care, toată clădirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un Templu Sfânt în Domnul.
În care şi voi sunteţi zidiţi împreună pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Spiritul. Efeseni 2:12, 13, 19-22.
Şi acel „Templu sfânt”, acea „Locuinţă”, acea „Casă a lui Dumnezeu” este Biserica.
Scrişi în cer
„Voi nu aţi venit la Muntele care se poate atinge, şi care este aprins cu foc, nici la negură şi întuneric şi furtună.” – Sinai.
„Ci aţi venit la Muntele Sion, şi la Cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, şi la nenumărata adunare a îngerilor; la adunarea generală şi la Biserica Celui Întâi născut, a celor care sunt scrişi în cer.” Evrei 12:18,22,23.
Acest verset descoperă câteva lucruri ale Bisericii.
a. Ea este „Biserica Celui Întâi născut”, care este Hristos.
b. Poporul, membrii acestei Biserici „sunt scrişi în cer.”
c. Este Biserica Generală.
d. Este Adunarea şi Biserica Generală.
O altă traducere a cuvântului care este aici redat prin „general”, este „universal.” Aţi venit la Biserica universală; la adunarea şi Biserica universală.
Şi o altă traducere a aceluiaşi termen este „catolic”; aţi venit la Biserica catolică; la adunarea şi Biserica catolică.
Aici şi numai aici se găseşte adevărata şi originala Biserică catolică; căci catolic, universal şi general, înseamnă acelaşi lucru.
Iar această Biserică a universului, a plinătăţii Celui care umple cerul şi pământul, este singura concepţie posibilă cu care se va potrivi cuvântul „catolic.”
Căci cuvântul „catolic” înseamnă „înţelegând totul”, „universal în capacitate de înţelegere”; literal, „cu desăvârşire întregul.”
Atunci, acest verset în Ebraică vorbeşte despre „Adunarea şi Biserica Universului”; care este chiar gândul şi expresia Bisericii aşa cum este descrisă în Efeseni şi Coloseni.
Întreaga Familie
În predicarea Evangheliei nebănuitelor bogăţii ale lui Hristos. Şi prin Biserică descoperite în această Evanghelie.
A fost făcut cunoscut „principatelor şi puterilor din locurile cereşti” ca de altfel şi „tuturor oamenilor” „înţelepciunea felurită a lui Dumnezeu, potrivit cu planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus Domnul nostru.”
Şi „Din această cauză îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului Isus Hristos, din care îşi trage numele întreaga Familie din cer şi de pe pământ.” (...Să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentruca domniile şi stăpînirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul vecinic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru. ...Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pămînt,...) Efeseni 3:8-15.
Toţi din cer şi de pe pământ care sunt părtaşi promisiunii şi scopului lui Dumnezeu în Hristos, compun o singură familie – „întreaga Familie din cer şi de pe pământ.”
Iar această Familie este Biserica care este plinătatea Celui care umple cerul şi pământul, şi din care îşi trage numele întreaga Familie din cer şi de pe pământ.
Nu toţi cei care compun această minunată Familie sunt acasă; însă toţi sunt membrii Familiei.
„O nenumărată adunare” şi „o mulţime” pe lângă aceştia, sunt acolo.
Mulţi sunt în morminte.
Unii sunt în adâncurile mării.
Alţii sunt „străini şi pelerini pe pământ.”
Şi totuşi, chiar fiind atât de împrăştiaţi, toţi sunt dintr-o Familie divină şi cerească.
Şi este fixată Ziua, şi va veni curând, pentru a Merge Acasă; marea re-uniune.
Marea lume va trece cu un strigăt puternic al „vocii Arhanghelului” şi al puternicului sunet al „trompetei lui Dumnezeu”; şi toţi vor îl auzi, oriunde se vor găsi, şi vor veni – de la Est şi de la Vest şi de la Nord şi de la Sud.
Şi „întreaga Familie” va fi acasă; „o mare mulţime pe care nimeni n-o poate număra”, acasă pentru totdeauna.
„Şi am auzit ceva ca vocea unei mulţimi mari, şi ca vocea multor ape, şi ca vocea tunetelor puternice, spunând:
‚Aleluia! Căci Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic domneşte. Să ne bucurăm şi să ne veselim, şi să-I dăm Lui slavă; căci a venit nunta Mielului, iar soţia Sa s-a pregătit.’
Şi am auzit o voce puternică a unui mare popor din cer, spunând: ‚Mântuirea, şi slava, şi onoarea, şi puterea să fie a Domnului Dumnezeului nostru.’
Şi o voce a ieşit din tron, spunând: ‚Măriţi pe Dumnezeu, voi toţi slujitorii Săi, şi voi cei care vă temeţi de El, atât cei mici, cât şi cei mari.’
Şi am privit, şi am auzit vocea multor îngeri care erau în jurul tronului, şi a heruvimilor şi bătrânilor; iar numărul lor era de zece mii de ori zece mii, şi mii de mii; spunând cu voce tare:
‚Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească putere, şi bogăţie, şi înţelepciune, şi tărie, şi onoare, şi slavă, şi binecuvântare.’
Şi fiecare creatură care este în cer şi pe pământ şi sub pământ, şi cele care sunt în mare, şi toate care sunt în ele, le-am auzit spunând:
‚Binecuvântare, şi onoare, şi slavă, şi putere, să fie a Celui ce stă pe tron, şi Mielului în veci de veci.’” Apocalipsa 19:1-7; 5:11-13.
Atunci va fi împlinită îndelung – aşteptata speranţă a Domnului Isus: „În mijlocul Bisericii Îţi voi cânta slavă.”
Întreaga Familie este acasă; Biserica este ea însăşi; iar universul cântă.
Aceasta este Biserica – „Biserica Viului Dumnezeu” – şi nimic altceva.
Infinită
Şi în fiecare loc şi în fiecare sens în care se vorbeşte despre ea, este infinită.
Gândurile care caută expresie, contemplează numai ceea ce este infinit.
Vă rog să revedeţi aceste expresii, pe fiecare în parte;:
Biserica este plinătatea Lui; iar El este infinit.
Biserica este plinătatea Celui ce umple totul în toţi; iar acest „totul în toţi” nu este mai puţin decât infinit.
Biserica este Adunarea universului; iar acesta este infinit.
Biserica este împăcarea şi unificarea „tuturor lucrurilor, atât lucrurile de pe pământ cât şi cele din cer”; iar acestea sunt infinite.
Biserica este descoperirea „înţelepciunii felurite a lui Dumnezeu”; literal, „multicolora, asemenea curcubeului, înţelepciune a lui Dumnezeu”; iar aceasta este infinită.
Biserica este manifestarea – realizarea – „planului veşnic pe care El l-a facut în Hristos Isus, Domnul nostru”; iar acesta este infinit.
Numai aceasta este Biserica Bibliei şi a lui Dumnezeu.
De-a lungul Noului Testament fără nici o excepţie, aceasta este singurul lucru care este înfăţişat sau despre care se vorbeşte ca fiind Biserica.
Este „biserica din casa ta”, „biserica care este în casa lor”, „biserica din Tesaloniceni”, „biserica care era la Antiohia”, „biserica din Efes”, „biserica din Tiatira”, „biserica din pustie.”
Despre toate acestea se vorbeşte în mod colectiv ca „bisericile”; niciodată ca Biserica; ca „bisericile din Galaţia”, „bisericile lui Dumnezeu”, „toate bisericile sfinţilor”, sau pur şi simplu „bisericile.”
Însă termenul „Biserica”, în sens colectiv sau ca termen general, este folosit numai despre această Biserică a universului, această Biserică a Celui Infinit. Nu există nici o excepţie. Numai această Biserică este Biserica Scripturilor, adevărata Biserică, Biserica Dumnezeului Celui viu; stâlpul şi temelia adevărului.
Tot ce se intenţionează acum este de a face prin Biblie pe cât de lămurit posibil, ce este Biserica.
„Natura şi Funcţiile sale” vor fi studiate în aceeaşi manieră cu o altă ocazie.
De multe ori, lucrul extraordinar este de a şti ce este Biserica.
Fără aceasta, nimic ce are legătură cu ea sau despre ea nu poate fi cu adevărat şi în mod corect cunoscut.
A avea paragraful corect legat de un lucru greşit, înseamnă a nu avea adevărul nici măcar în ceea ce priveşte paragraful.
Vă rog să studiaţi cu atenţie versetele citate aici, aşa cum sunt ele exprimate în Biblie; şi astfel să descoperiţi şi să cunoaşteţi pentru voi înşivă ce este Biserica.
Şi prin aceasta să fiţi de asemenea capabili de a şti ce nu este Biserica.
Cine este Fecioara Maria
FECIOARA MARIA(MAICA DOMNULUI)
Pina in secolui al IV-lea, lipseste o literatura proprie despre Fecioara Maria, cu toate ca scrierile apocrife se refera deseori la scene din viata ei. De pilda, cartea Petrecerii Prea Sfintei Fecioare, atribuita episcopului Meliton de Sardes, mentioneaza ca apostolii, care au inconjurat pe Fecioara in ultimele clipe ale ei, au dus trupul sau spre ingropare in valea lui Iosaphat, dar aici, in fata mormintului, a fost inaltata la cer.
In Biserica apuseana, incepind cu episcopul Epifanie de Salamina, cultul Maicii Domnului ia o mare amploare. Printre altele, sarbatoarea Adormirii este deja amintita de Grigorie de Tours († 594) in <>. Sub papa Grigorie (590-604) sarbatoarea era comemorata la Roma la 15 august (in vechile martirologii la 18 ianuarie). Papa Sergiu (687-701) prescrie anumite rugaciuni pentru sarbatorile mariale (Nasterea, Bunavestirea, Curatirea la Templu si Adormirea). O serie de parinti si scriitori din Rasarit au consacrat Maicii Domnului numeroase tratate, studii si in special omilii si imne, ca de pilda: Ioan Damaschin, Gherman de Constantinopol, Modest de Ierusalim, Andrei de Creta, Teodor Studitul. Literatura cultica este plina de rugaciuni si doxologii referitoare la persoana si rolul Maicii Domnului in iconomia intruparii Fiului lui Dumnezeu.
Invatatura ortodoxa despre Fecioara Maria poate fi rezumata in citeva nume sau titluri principale:
- <>. Termentul aiparthenia – pururea – fecioria – apare pentru intiia oara la sfintul Ignatie (Epistola catre Efeseni XIX, 1), care considera nasterea virginala a Mintuitorului ca unul din marile mistere ale mantuirii, de unde va fi reluat de intreaga traditie patristica pentru a desemna zamislirea fara prihana a lui Hristos din sinul Fecioarei, fara interventia omului. Cuvintul insusi, prin puterea Duhului Sfint, este Cel care Isi asuma trup omenesc adevarat din trupul Fecioarei: <> (Pilde 9, 1). In viziunea rugului care nu se mistuia (Ies. 3, 2-3), comentatorii disting para de foc, simbolul maternitatii si ramurile, simbolul fecioarei. In cartile liturgice, ea este numita <>, <>, <>. Ea <>, <>, astfel incit mai inainte de nastere a fost fecioara si in nastere fecioara si dupa nastere iarasi a ramas fecioara (parthenos).
Nascatoare de Dumnezeu, Maica Domnului. Numele propriu-zis al Fecioarei Maria, inscris pe icoane cu initialele MR-THU, este -Mater Domini – Maica Domnului (Lc. 1, 43).
Titlul
– a fost adoptat de catre al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), impotriva ereziei lui Nestorie, ca o dezvoltare a invataturii ortodoxe despre unirea celor doua firi in Iisus Hristos, dar Biserica nu le-a introdus in crez.
Fecioara <>, de aceea ea e Nascatoare de Dumnezeu: <>. Ea nu este maica dumnezeirii, ci a unui Fiu care este Dumnezeu, <>. Prin ea, Cel navazut Se face vazut. Fiul insusi Si-a luat din Maria firea Sa omeneasca, trup si suflet, prin procesul maternitatii si zamislirii fara de pacat, de la Duhul Sfint: <>.
Nestorie, care separa in Fiul lui Dumnezeu intrupat doua persoane, cea dumnezeiasca si cea omeneasca, sustinea ca Iisus este un simplu om in care Fiul a venit si a locuit si cu care formeaza o unitate foarte strinsa. Impotriva acestei erezii, Sinodul de la Efes va proclama ca Fecioara nu a nascut un om, sau un om unic, ci pe Fiul lui Dumnezeu insusi, care Si-a luat din ea firea omeneasca desavirsita. Astfel, a fost recunoscuta maternitatea ei dumnezeiasca, impreuna cu fecioria ei.
- <> (Lc. 1, 28), <> (Panagia), Imparateasa. Vechiul Testament vorbeste deja de preaslavirea Maicii Domnului (Ps. 44). Ea este identificata cu scara dintre cer si pamint, din visul lui Iacov (Fac. 28, 12), prin care Dumnezeu a luat firea noastra umana, pe care ingerii lui Dumnezeu se suie si se pogoara. In traditia patristica, Maria este comparata cu Eva, fiind chipul unei noi umanitati. Dupa cum Eva a luat parte la caderea si moartea lui Adam, tot asa Maria a participat la <> chipului celui intinat la chipul cel dintii. Pe de o parte, ea a cistigat aceasta stare prin umilinta sa (Lc. 1, 27-48), pe de alta parte, ea a fost sfintita prin salasluirea Cuvintului, devenind izvor de curatire si nestricaciune. Sfintul Ioan Damaschin, in <>, o numeste <>. Sfinta mai presus decit toti sfintii, <>, ea este acoperitoarea, aparatoarea, mijlocitoarea si ajutatoarea credinciosilor. Mare solitoare a crestinilor, ea inalta rugaciunile acestora la tronul lui Dumnezeu si Fiul sau: <>. In acest rol ea este invocata la liturghie, cantata in imnologie si reprezentata in iconografie.
Biserica Ortodoxa n-a acceptat cele doua dogme mariologice promulgate de magisteriul romano-catolic pe temeiul pietatii mariale din Biserica apuseana: zamislirea imacultata a Fecioarei (1854) si inaltarea cu trupul (1950). Cele doua dogme strica raportul dintre om si Intruparea lui Dumnezeu, dar si dintre Iisus Hristos si iconomia mintuirii. Dupa har <>, Fecioara Maria este dupa nastere fiica lui Adam si numai astfel ea reprezinta umanitatea care asteapta mintuirea: <> (Lc. 1, 38). De aceea si indumnezeirea ei este rodul Intruparii Cuvintului, care e unica sursa a nestricaciunii. Inaltarea cu trupul poate avea sensul de glorificare a firii omenesti, dar ea nu anuleaza rolul de unic mijlocitor si rascumparator al lui Iisus Hristos caci Hristos este cel care ii inalta trupul la cer. Desigur, chipul Fecioarei neprihanite si pururea mijlocitoare pentru Biserica este adinc imprimat in pietatea ortodoxa.
Prima mare sărbătoare religioasă din anul bisericesc, care începe la 1(14) septembrie, este Naşterea Maicii Domnului, numită în popor şi Sfânta Maria Mică – 8 (21) septembrie, pentru a fi deosebită de Adormirea Maicii Domnului, de la 15(28) august, sau Sfânta Maria Mare.
Cele patru Sfinte Evanghelii nu dau prea multe amănunte despre viaţa Sfintei Fecioare Maria, şi mai ales despre naşterea şi copilăria ei, aceasta explicându-se prin faptul că figura centrală a Noului Testament este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Despre părinţii săi, dumnezeieştii Ioachim şi Ana, ştim ca erau originari din Nazaretul Galileii - cum scrie Evanghelia apocrifa a lui Iacob. Ei ajunseseră la adânci bătrâneţi fără să aibă copii, dar nu-şi pierduseră speranţa, rugându-se încontinuu lui Dumnezeu să le dăruiască un urmaş. În încrederea lor au mers până la retragerea în locuri singuratice, separat, unde au postit, s-au rugat, au lăcrimat şi şi-au sfâşiat inima, până ce Dumnezeu le-a trimis răspuns, prin înger, că ce-rerea lor va fi primită. Aşa s-a născut Maria, viitoarea Sfânta Fecioara Maria, care a fost aleasă de Dumnezeu să fie vasul ales, ce va purta în pântece şi va naşte pe Mântuitorul lumii, cum proorocise Isaia : “Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Is. 7, 14).
Sfinţii Ioachim şi Ana o consacră serviciului religios la Templu, Biserica rânduindu-i o altă sărbătoare, la 21 Noiembrie - Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - în amintirea făgăduinţei părinţilor săi trupeşti de a închina pruncul lor lui Dumnezeu, spre a vieţui întru bunătate, cinste şi neprihănire.
Cea de a treia sărbătoare anuală dedicată Sfintei Fecioare Maria este Buna-vestire (25 martie). Cu ocazia vizitei pe care a făcut-o Elisabetei, rudenia sa, viitoarea mamă a Sfântului Ioan Botezătorul, aceasta a numit-o “binecuvântată între femei” şi “Maica Domnului meu”. Iată cuvintele Sfântului Evanghelist Luca, unul din Apostolii Domnului : “Şi a intrat Maria în casa lui Zaharia şi s-a închinat Elisabetei. Iar când a auzit Elisabeta urarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei, şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi, cu glas puternic, a strigat: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu ?” (Lc. 1, 40-43).
După naşterea minunată a Fiului lui Dumnezeu în Bethleemul Iudeii (Lc. 2, 4-16), Sfânta Fecioara Maria va fi deseori alături de Iisus în multe din momentele vieţii sale pământeşti: la tăierea-împrejur, la 8 zile, când i s-a pus numele; la prezentarea la templu; în timpul fugii în Egipt de frica lui Irod, care voia să-l ucidă pe Prunc; în timpul predicii lui Iisus în templu, când avea numai 12 ani; la nunta din Cana, dar mai ales în timpul Patimilor, moment când Sfânta Fecioara este încredinţată de Iisus Apostolului Ioan (In. 19, 25). În sfârşit, după înălţarea la cer a Domnului (FA, 1, 14) Sfânta Fecioara Maria şi femeile care au urmat pe Iisus fac parte din grupul apostolic.
Între sfinţi, Sfânta Fecioara Maria ocupă locul cel mai de cinste, fiind mai presus de toate puterile îngereşti şi atingând cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii omeneşti. Cinstirea pe care Biserica o dă Sfintei Fecioare Maria se numeşte supravenerare sau supracinstire (hiperdoulia), spre deosebire de cinstirea acordată sfinţilor, care se numeşte venerare (doulia). Sfânta Biserică o numeşte “Împărăteasa” şi “Doamna”, mărturisind că este “mai cinstita decât heruvimii şi mai mărita, fără de asemănare, decât serafimi”, deoarece s-a învrednicit să fie aleasă de Dumnezeu ca Maică a Fiului Său.
Temeiurile preacinstirii Maicii Domnului sunt următoarele: După ce protopărinţii noştri, Adam şi Eva, au păcătuit, Dumnezeu i-a anunţat că mântuirea va veni prin femeie: “Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Precum păcatul a venit prin Eva, mântuirea avea să răsară din Fecioara Maria - Eva cea nouă.
Dumnezeu Însuşi a preţuit-o pentru viaţa sa neprihănita, alegând-o ca Maică a Fiului Său dintre toate femeile din lume.
Îngerul Gavriil, trimisul Domnului, i s-a închinat şi a salutat-o cu cuvintele “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a înspăimântat de cugetul lui şi cugeta întru sine ce fel de închinăciune poate să fie aceasta” (Lc. 1, 28-29).
Oamenii din mulţimile care urmau şi ascultau pe Iisus şi vedeau minunile Sale, o fericeau pe cea care L-a purtat în pântece. Iar când vorbea Iisus, o femeie din mulţime, ridicându-şi glasul, I-a grăit: “Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericit sânul pe care L-ai supt”. Iar El a răspuns : “Da, aşa este, dar mai fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe el” (Lc. 11, 27-28).
Însuşi numele Sfintei Fecioare - Maria înseamnă Doamnă, Stăpâna, cea Aleasă. Si, într-adevăr, a fost o persoană aleasă sau distinsă. La aceasta se referă psalmistul când o numeşte “Aleasa Domnului” şi “Regina care stă de-a dreapta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată” (Ps. 45, 10-18).
Naşterea mai presus de fire a Domnului a păstrat neatinse peceţile fecioriei, Maica Domnului rămânând fecioară în timpul şi după naştere. Aceasta a vestit-o Domnul prin vedenia proorocului Iezechiel: “Apoi a dus bărbatul acela înapoi la poarta templului, spre răsărit, şi aceasta era închisa. Şi-mi zise mie: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nimeni nu va intra prin ea, căci Domnul Dumnezeu al lui Israel a intrat prin ea. De aceea va fi închisă. Ci numai singur Împăratul să vină prin ea, ca să mănânce pâine înaintea Domnului, să intre prin pridvorul porţii şi să iasă tot pe acolo” (Iez. 44, 1-3). Sfinţii Părinţi afirmă că acest text mesianic profeţeşte fecioria Maicii Domnului şi după naştere. Domnul Hristos se va naşte fără a strica peceţile fecioriei, precum razele soarelui străbat sticla, peştii apa, păsările aerul fără a lăsa urme.
Recunoscându-i Sfintei Fecioare Maria marele rol în iconomia mântuirii, Biserica noastră o preamăreşte din cele mai vechi timpuri, închinân-du-i imnuri, adresându-i rugăciuni sau numind-o “Împărăteasa Maică”, “Pururea Fericită”, “Prea Nevinovată”, “Biserică sfinţită”, “Uşă cerească”, “Rai cuvântător”, “Lauda fecioriei” etc. Nu există nici un serviciu divin în care numele Sfintei Fecioare Maria să nu fie pomenit ori să nu i se adreseze ectenii sau rugăciuni.
Revenind la praznicul naşterii Maicii Domnului, putem spune ca el ne apare ca marea bucurie pregătită de Dumnezeu dinaintea celei supreme, a Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Fecioara Maria este aurora care vesteşte zorile, este luceafărul în care stă ascuns viitorul, lumea nouă a lui Hristos care avea să vină.
Troparul Naşterii Sfintei Fecioare Maria este nespus de sugestiv: “Naşterea ta, de Dumnezeu născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din tine a răsărit soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare, şi stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)