CE ESTE BIBLIA

Biblia (din lb. greacă βιβλίον, pl. βιβλία -cărţi) se referă la scripturile sacre din iudaism şi creştinism. Aceste scripturi sunt compilaţii ale unor documente separate (numite "cărţi") scrise pe o perioadă lungă de timp. Au fost mai întâi adunate pentru a forma prima Biblie evreiască, Tanach, iar mai târziu, cu adăugiri, Biblia creştină.

Biblia, ca document literar, se integrează în literatura antică a Orientului Apropiat. Această literatură este în mare parte anterioară textelor biblice care s-au inspirat deseori din ea, mai ales în privinţa relatărilor referitoare la originea lumii şi a umanităţii.

O altă categorie de scrieri care au precedenţă în alte culturi ce i-au dominat pe evrei, sunt legile: "Legile sunt indispensabile oricărei societăţi cât de cât organizate; pentru a le spori autoritatea, ele erau puse adesea pe seama unei divinităţi, aşa cum s-a întâmplat cu celebrul cod al lui Hamurabi (sec. al 18-lea î.e.n.), pe care i-l înmânase zeul Şamaş. În Israel se socotea că toate legile îi fuseseră date lui Moise de către Iahve şi din această pricină ele sunt consemnate în Pentateuc."

Concepţia însăşi de trimis al lui Dumnezeu, care se află la baza profetismului biblic, este un împrumut, el provenind de la amoriţi, aşa cum arată tabliţele de la Mari Ed. Jacob constată: "E destul de curios să constaţi că autenticitatea mozaică a Pentateucului, care a constituit vreme de secole criteriul dreptei credinţe, atât în iudaism cât şi în creştinism, nu are un fundament solid în Pentateuc. […] Teza conform căreia întreg Pentateucul a fost scris de Moise nu se întâlneşte decât începând cu secolul întâi înainte de Hristos. Prima menţiune apare în cartea Jubileelor, un fel de parafrază la Facere, unde Dumnezeu însuşi scrie Pentateucul pentru Moise. Admisă de către Filon din Alexandria, Flavius Josephus şi autorii Noului Testament, această teză se încetăţeneşte în ansamblul tradiţiei evreieşti şi creştine, nefiind contestată decât de câţiva eretici. Naşterea simţului critic mai întâi la evrei şi mai târziu, sub influenţa lor, şi la creştini, va opune argumente serioase împotriva mozaicităţii globale a Pentateucului. S-a recunoscut astfel că era imposibil să i se atribuie lui Moise însemnarea despre regii care au domnit peste Edom înainte unui rege peste Israel (Facere 36, 31) şi a fortiori relatarea propriei sale morţi (Deut. 34). S-a încercat totuşi uneori ocolirea acestor dificultăţi admiţându-se că Moise s-a folosit de documente anterioare, inclusiv din epoca străveche, însă pentru minţile cât de cât critice a fost evident că "sursele" lui Moise erau nu anterioare, ci posterioare epocii în care a trăit."

Din punct de vedere al mesajului, Biblia este o saga ce redă în mod coerent şi irezistibil teme eterne, fundamentale şi general-umane: eliberarea unui popor, rezistenţa permanentă la opresiune şi lupta pentru egalitate socială. Ea exprimă elocvent sentimentul profund al posedării unei origini, al experienţei şi destinului comun atât de necesare supravieţuirii oricărei comunităţi umane. În termeni pur istorici, azi ştim că Biblia s-a constituit într-o primă etapă ca răspuns la greutăţile şi provocările cu care istoria încerca poporul minusculului regat Juda în timpul ultimelor lui decenii de existenţă (adică ultimele decenii ale sec. VII î.e.n.), ca şi acelea ale comunităţii încă şi mai reduse a celui de-al doilea Templu din Ierusalim, în timpul perioadei post-exilice. Ea are uneori alura unui basm popular, aşa cum de exemplu se întâmplă în relatarea din Facere, unde Dumnezeu miroase fumul ofrandei lui Noe şi plăcut impresionat fiind, decide să cruţe Pământul pe viitor de distrugeri catastrofale. Relatarea din Facere 8:20-21 este de altfel o reluare a descrierii mitului babilonian al lui Ut-Napiştim, care şi el dându-se jos din corabie după potop, îşi impresionează zeii cu vaporii suavi ai unui sacrificiu, sau descrierile fabuloase din Facere (Geneză) unde "Fii lui Dumnezeu" se împreunează cu fiicele oamenilor, uriaşii umblând pe atunci, ni se spune, pe Pământ (Facere 6 1:4). Ideea aceasta atât de recurentă în Vechiul Testament a zeului căruia trebuie să-i aduci ofrande pe altar, al zeului antropomorfic mirosind fumul, denotă originea iudaismului în forme ale religiei primitive, în care se considera că omul nu se poate apropia de un superior, uman sau divin, fără a-i oferi acestuia un dar. Sacrificiile animale cu rol de ofrande alimentare pornesc de la ideea că credinciosul se pune de acord cu divinitatea împărtăşindu-i acesteia o bucată din animalul vânat sau crescut şi ucis pentru consum. Alura de basm a Bibliei apare însă nu numai în Vechiul Testament, căci o regăsim şi în Noul Testament, unde, de exemplu, Iisus şi Fecioara Maria sunt descrişi de către Apocalipsă într-un cadru populat de "balauri roşii cu şapte capete şi zece coarne" ca pe nişte persoane fabuloase; de ex., Iisus are "păr şi cap alb ca lâna şi ca zăpada, picioare ca arama arsă, glas ca vuietul apelor, ţine în mâna dreaptă 7 stele şi din gură îi iese o sabie ascuţită cu 2 tăişuri", "faţa lui e ca soarele când străluceşte în puterea lui", "e aşezat pe un nor alb iar pe cap are o cunună de aur şi în mână ţine o seceră ascuţită, dar este şi călare pe un cal alb".

Versiuni ale Bibliei

Biblia ebraică constă din trei secţiuni: "Legea" (Torah), "Profeţii" (Neviim) şi "Scrierile" (Ketuvim). De la iniţialele numelor celor trei secţiuni, este cunoscută în ebraică sub numele de "Tanakh". Deşi Biblia ebraică e scrisă preponderent în ebraica clasică, anumite porţiuni sunt în aramaică.

Biblia creştină conţine Vechiul Testament, conţinând cărţile Tanakhului, la care se adaugă pentru anumite biserici şi diferite alte cărţi (în general în lb. greacă), denumite şi cărţi deuterocanonice sau apocrife, şi Noul Testament, alcătuit din cele patru Evanghelii plus Faptele Apostolilor (al doilea volum la Evanghelia după Luca), Epistolele pauline, Epistolele catolice şi Apocalipsa.

Concepţia creştină despre Biblie — Cuvântul lui Dumnezeu

Cei mai mulţi creştini consideră Biblia a fi Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. În mod tradiţional se afirmă că autorul ei ar fi Dumnezeu însuşi. În sprijinul acestei afirmaţii se aduc de obicei mai multe citate din Biblie: "toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu" (2 Tim. 3.16), "Cuvântul Domnului rămâne în veac" (1 Petru 1.25), "căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului: ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1.21). În Vechiul Testament e frecventă formularea "Domnul a vorbit" / "Cuvântul Domnului a vorbit". Azi teologii acceptă însă că în decursul timpului nu numai redactorii iniţiali au pus text în Biblie, ci şi scribii au făcut-o, anume cei care au recopiat textul de la o generaţie la alta şi uneori au făcut-o încă fără s-o menţioneze. Apare astfel întrebarea dacă şi ei au fost inspiraţi de Dumnezeu, sau mai inspiraţi de Dumnezeu decât redactorii iniţiali, mai ales că motivaţia unor astfel de corecturi e evidentă, şi anume atenuarea antropomorfismelor (ex.: Numeri 11,15; Zah. 2:12; Plâng. 3,20). Credinţa că Biblia constituie "cuvântul revelat al lui Dumnezeu" nu ţine cont de faptul că textul sacru iudaic se bazează pe falsuri istorice, cum este de exemplu concepţia că sistemul de vocalizare este străvechi.

Un argument adus de credincioşi în sprijinul originii supranaturale a Bibliei e ceea ce se consideră a fi coerenţa ei internă teologică (şi factuală), în ciuda numeroşilor autori umani care au contribuit la scrierea ei de-a lungul unei perioade extrem de extinse de timp, în contexte foarte variate. Afirmaţie care se explică, fireşte, prin subiectivitate, căci este evident că evreii vorbesc despre propria lor Biblie (textul masoretic) cu interpretarea ei, care diferă teologic de aceea despre care vorbesc creştinii (adică Biblia creştină, Vechiul Testament ce provine dintr-un document diferit de cel masoretic şi care a primit o interpretare teologică diferită (de ex. interpretarea diverşilor profeţi în chestiunea Mesiei).

CONCLUZII:

1. Prima carte tipărită a fost Biblia. Ea a fost editată în varianta latină ( Vulgata ) de către Stephanes Guttenberg.

2. În original scrisă în trei limbi: ebraica, aramaica ( limba comună a Orientului Apropiat pînă în vremea lui Alexandru Macedon, sec VI-IV î Hs.) şi greaca (limba internaţională pe timpul lui Isus Hristos ).

3. Scriptura conţine 66 cărţi, incluse în Canon de către ortodoxi, catolici şi protestanţi.

4. Biblia este alcătuită din 2 părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament conţine proorocii pînă la venirea Fiului lui Dumnezeu. Noul Testament relatează despre împlinirea acestor prorocii în Isus Hristos.

5. Aceste cărţi din Biblie au fost scrise de 40 de autori diferiţi, independent unul de altul. Ei aveau foarte puţine lucruri comune, nu numai din cauza distanţei fizice dintre ei, dar şi a distanţei sociale. Printre ei întîlnim: împăraţi, păstori, ostaşi, funcţionari de stat, preoţi şi un medic.

6. Textul Bibliei conţine: documente istorice, coduri de legi ( administrative, penal, etic ), poezie religioasă, proiecte didactice, proverbe, biografii, corespondenţă personală, amintiri şi genuri pur biblice: prorocirea şi revelaţia.

7. Biblia a fost scrisă timp de 15 secole (1300 î. Hs. - si 200 d. Hs).

8. Autorii au trăit pe trei continente.

9. Cu toate acestea are un conţinut coerent, adevărul este dezvăluit în mod progresiv. De la Facere (Geneza, Genesa), pana la Apocalipsa. exista armonie şi unitate.

10. Biblia este unică nu doar prin aceea ce este scris mai sus, ci şi pentru că este scrisoarea lui Dumnezeu pentru tine personal.